Glasul stresului din tren

E minunat să mergi cu trenul în România. Dar pentru orice eventualitate, data viitoare încerc ruta Bucureşti-Viena. Dus. Fără întors.

O dată pe an, îmi pierd minţile şi mă urc în tren. Am fost nevoită să merg până la Buzău şi, deşi prietenii mi-au recomandat călduros microbuzele (exact, alea care se răstoarnă zilnic cu roţile-n sus, dar mă rog, să zicem că n-aveam eu ghinionul ăsta), m-am dus ca proasta la gară.

Pe principiul ăla cu „decât unul mare, mai bine două mai mici”, am găsit o puzderie de trenuri a câte două vagoane. Hai, trei, dacă sunt bine dispuşi şefii de la Nod (aşa le spune gărilor cu măţăraie crescută de şine şi direcţii).

Am avut un înduioşător sentiment de întoarcere în timp. Naşul se legăna pe peron, probabil sfârtecat şi el de nostalgia anilor când studenţii nu-şi cumpărau bilet şi îi îndesau câte cinci lei în buzunar. Nu că azi şi-ar cumpăra bilet, doar că studenţii nu mai merg cu trenul, fiindcă s-au înfiinţat facultăţi în toate staţiile şi haltele şi nu mai face nici dracu naveta ca să înveţe ceva. Iar ca să-ţi obţii masteratul online nici nu ieşi din casă, furi Internet wireless de la vecini. Aşa le trebuie, dacă parola lor de reţea e numele câinelui pe care-l strigă de trei ori pe zi pe lângă bloc, deci nu-ţi poţi reproşa că ai hackerit pe careva.

Dar să revenim la tren. Pe biletul meu scria că am vagonul 20B. Bine, bî-ul ăla avea o burtă cam neagră, probabil schimbaseră tonerul din calculator în ziua aia, deci nu ştiam dacă e 20B, 208 sau 20 şi un măcinic. Noroc că, la ghişeu, o doamnă mi-a spus, fără s-o întreb, că vagonul douăzeci-be e primul. Eu, cu mintea mea proastă de muiere, am plecat de la premisa că „primul” înseamnă ăla lipit de fundul locomotivei. Odată ajunsă, am constatat că ăla era vagonul trei, că vagonul unu şi vagonul doi nu existau, probabil din superstiţie sau ceva, apoi venea vagonul 18C şi după el era un vagon pe care nu scria nimic, deci în ochii mei licărea nădejdea că poate e vagonul meu.

Mi-am găsit locul, după o scurtă şi emoţionantă conversaţie cu un bişniţar de presă, care voia să-mi vândă ziarul la care lucrez. M-a întrebat: „Vă dăm Adevărul, doamnă?”. I-am răspuns că aş vrea să-mi dea ziarul „Adevărul“, doar că am vaga senzaţie că patronul nostru nu-l vinde, deocamdată.

A pornit trenul. A plecat ca din puşcă din Gara de Nord, iar după 35 de minute eram deja la Chitila. S-a mai târât aşa vreo doi kilometri, chiar voiam să mă dau jos şi să merg pe lângă tren, să culeg nişte flori, să le lipesc la loc cu scoci, să mă urc iar în vagon etc. După două ore jumate, eram la Buzău. Pe vremuri, făcea o oră şi treiş’ cinci.

E minunat să mergi cu trenul în România. Dar pentru orice eventualitate, data viitoare încerc ruta Bucureşti-Viena. Dus. Fără întors.