Gestionarea competiției marilor puteri versus jocul de sumă nulă: percepțiile Chinei lui Xi

Ideologia comunistă, hiper-ideologizarea totalitară a întregii vieți sociale, sindromul cetății asediate a Chinei și presiunea Occidentului democratic sunt elementele care împing, dacă nu sunt considerate cu atenție, competiția dintre marile puteri – SUA și China - către confruntare, către joc de sumă nulă.

Xi Jinping și Joe Biden FOTO EPA-EFE

În comunism, competiția și diversitatea nu este permisă, de aceea suprimarea alternativei se face prin represiune și eliminarea competitorilor. Xi Jinping este principalul factor de accentuare a rivalităților SUA-China, împreună cu neîncrederea funciară. Dar la aceste elemente de percepție se alătură diferitele abordări nefericite ale Occidentului, interpretate drept probe ale confruntării ideologice existențiale de către Beijing, cu manifestări în diferite momente la conducerea Statelor Unite – de la ultra-liberalism, la neo-conservatorism și trumpism care induc, fiecare, elemente ce alimentează neîncrederea și frica unei Chine care răspândește propagandistic, la nivel global, ideea că Statele Unite îndiguiesc și blochează evoluția sa pentru a nu fi depășite economic și ca model.

Marile dileme ale competiției sino-americane

În mod paradoxal, rivalitatea, competiția sino-americană nu este despre putere. Nici măcar despre economie, dacă este să luăm cifrele exacte care arată că momentul prezumat al depășirii economiei americane la nivel global de către China se tot îndepărtează cu fiecare criză – pandemie, războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina, mai nou criza economică imobiliară din China însăși și criza datoriilor ascunse ale orașelor, regiunilor și marilor companii de stat. Dar este despre ideologie, despre percepția amenințării și mai ales incumbă un număr de mari dileme ale perspectivei competiției dintre Statele Unite și China.

Prima mare dilemă a lui Xi Jinping este dacă poți avea relații pragmatice, de cooperare, cu cel pe care nu-l respecți. Această dilema pleacă de la înțelegerea diferită a legitimității și respectului pe care-l solicită China. Beijingul consideră că, odată ce democrația identifică legitimitatea conducerii și a liderului prin alegeri directe, competitive, legitimitatea regimurilor autoritare este chestionabilă. Dacă pui sub semnul întrebării regimul și liderul atunci înseamnă că Occidentul democratic în general, Statele Unite în special, nu acordă nici recunoaștere și, deci, nici respect statelor autocratice, iliberale de orice fel, deci nici Chinei și președintelui Xi Jinping. Ceea ce ignoră acest silogism și interpretarea ultra-ideologizată este faptul că Washington recunoaște China, recunoaște regimul(chiar dacă nu este de acord cu el) și respectă liderul reprezentativ al poporului chinez, cu care negociază, se întâlnește, etc. chiar dacă nu respectă regimul comunist sau ideologia comunistă.

Ideologizarea și politizarea deplină a vieții sociale apropie China mult mai mult de modelul islamului politic și al radicalismului Islamic, în fapt de toate totalitarismele – chiar dacă în particular le combate în Xinjian, de exemplu, sau măcar le folosește pentru a avea un motiv de represiune și uniformizare a societății în zona uigură. Într-un asemenea context, totul e ideologie sau supus ideologiei, iar acest lucru se reflectă și asupra propriei percepții despre gândirea americană. Beijingul consideră că și americanii vizează ideologic orice acțiune și o susțin pentru promovarea democratică.

Dacă Statele Unite văd relațiile dintre doi actori internaționali într-o formă complexă, ce include partea de competiție, de colaborare și pe cea de rivalitate și conflict, pentru China totul este confruntare. Totul este existențial. Totul e privit maniheist – ești cu mine sau împotriva mea. Competiția este pe viață și pe moarte, presupune eradicarea competitorului prin represiune și gulag, nicidecum tolerarea ideilor celuilalt și acceptarea diversității. De aici inacceptabilitatea competiției și gestionării acesteia ca mecanism pentru a nu cădea în conflict și presiunea lui Xi Jinping pentru revenirea la vechea paradigmă a coexistenței pașnice. La fel cum pentru China, de-risk-ing, evitarea riscurilor strategice, nu este decât o formula verbală pentru acoperirea realității decuplării economice.

Nu-i vorbă, percepția radicală, ultra-ideologizată chineză se bazează și pe un număr de percepte și abordări americane mai stângace care întăresc dilemele sale împinse la dimensiunea existențială: extrema liberală este cea care a introdus ideea universalismului și faptului că iliberalismul este o amenințare la adresa liberalismului ca sistem, oriunde ar dăinui mai mult timp; neoconservatorismul a introdus exportul de sistem și revoluțiile colorate – asociate de Beijing, după modelul Putin, Occidentului și Statelor Unite; trumpismul a introdus propriul reducționism la inflexibilitate și duritatea abordărilor, cu definirea adversarului ca dușman – chiar dacă, în fapt, s-a dovedit cel mai puțin pregătit și deschis pertractărilor și acceptării ideilor lui Putin în detrimentul informațiilor propriilor servicii sau tranzacționismului nefiresc și complet ratat cu Kim Jong un.

Regimul cel mai bun și rivalitatea incompatibilă a viziunilor despre sistemul internațional

La nivelul dilemelor, China lui Xi păstrează și rivalitatea afirmării și demonstrării care regim e mai bun: democrația – cu legitimitate, libertăți, prosperitate economică versus autocrația – cu eficiență economică, ordine și scoaterea unei proporții mari a populației din sărăcie. Desigur, diferența o reprezintă creativitatea mai mare în democrație și libertate, compensată de China normativ și ideologic prin furt intelectual, transfer forțat al tehnologiei și controlul resurselor primare pentru noile tehnologii – metale rare.

Competiția ideologică este, deci, o chestiune existențială pentru China, pentru comunism deopotrivă. Ea nu este privită, după cum am văzut, în termenii competiției democratice - cu reguli, cu fair play, cu felicitarea adversarului mai bun la final și cu reluarea competiției în viitor. De aceea cea mai importantă problemă rămâne evitarea jocului de sumă nulă în competiția viitorului, respectiv evitarea căderii în confruntarea militară pe scară largă. Într-un cel de-al treilea Război Mondial generat de confruntarea între Marile Puteri. Ea se traduce nu în confruntarea de valori, de viziuni despre lume, cât în confruntare ideologică, cel care va câștiga prin atractivitate sau măcar prin impunerea propriului regim în sistem.

Această temă fundamentală a fost explicată foarte coerent într-un recent articol din Foreign Affairs al lui Nathan Levine. El face o trecere în revistă a declarațiilor liderilor chinezi și americani și dezbate vocabularul și diferența de percepție a conceptelor de competiție, cu precădere. Pentru partea americană, gestionarea competiției între Marile Puteri este necesară și se face prin trasarea transparentă a elementelor existențiale inacceptabile părților pentru a menține competiția să nu cadă în conflict și să permită cooperarea necesară. Dar presupune că ambele părți acceptă aceeași înțelegere a ideii de competiție pe termen lung care este și inevitabilă, și legitimă, ca soluție non-violentă.

Beijingul, din contra, vede în competiție o soluție de sumă nulă, în care o parte pierde în detrimentul celeilalte, fapt ce aduce incertitudine și împinge puterile spre conflict, așa încât propune „respect reciproc”, „coexistență pașnică” și cooperare „win-win”. Parcă retrăim discursul anilor 70-80 dinaintea căderii comunismului. Și asta se întâmplă cu deja – vu foarte clar pentru că pozițiile sunt sensibil aceleași privind viziunea despre lume, ideologie și legitimitatea regimurilor, la nivelul Chinei, care are și numeroase presupuneri ideologice subconștiente. China consideră astăzi – precum Uniunea Sovietică și statele comuniste de atunci - că Occidentul dorește să-și impune ideologia liberală, să submineze și să răstoarne regimul său. Asta chiar dacă lumea sovietică și comunistă tot aștepta prăbușirea Occidentului putred, fapt neafirmat public dar posibil prezent și în gândirea chineză. Mai ales că aici China este învățată să aștepte.

Abordarea Chinei este una ce poate părea paranoică, nicidecum pragmatică și logică, mai ales când vorbește despre forțele ostile occidentale care propagă așa-numitele „valori universale” – pentru a răsturna regimul socialist. Și asta pentru că hiperidelogizarea vieții reprezintă viziunea bătăliei ideologice constantă și în toate domeniile, deci o chestiune de viață și de moarte pentru China. Pe care o acoperă cu propagandă, pe care ajunge să o creadă, că creșterea economică a Chinei și realizările sale sunt o amenințare la adresa Occidentului și a democrației. Pentru că Beijingul și Xi judecă percepțiile Americii după calapodul propriei gândiri. Pentru China, ideologia comunistă facilitează creșterea economică, de aceea forțele anti-chineze vor occidentalizarea, ruptura din societatea chineză și revoluții colorate în China, pentru răsturnarea Partidului Comunist Chinez și transformarea statului într-o democrație. Și asta chiar este o amenințare existențială la adresa conducătorilor Chinei de azi.

Multipolarismul și coezistența pașnică: nu vă atingeți de regimul comunist și de conducerea partidului unic!

Iată, deci, cum se revelează marile teme ale Chinei lui Xi Jinping în cadrul marilor dileme ale lumii contemporane: problemele de legitimitate a regimului și rolul alegerilor competitive este resimțit de Beijing și de conducerea Partidului Comunist Chinez ca o problemă majoră prezentă în propria societate. Pe de altă parte, propaganda de partid a reușit să o acopere invocând faptul că autocrația chineză a partidului comunist unic a revigorat economia chineză și a promovat “prosperitatea comună” pentru a depăși inegalitățile din societate.

Desigur, China ignoră aici propriile opțiuni – ale lui Jiang Zemin, în fapt – a coexistenței celor două sisteme, cu economia privată și competiția liberală care a dus la creșterea constantă, distrusă exact acum de către Xi Jinping prin centralismul și subordonarea economică față de partid a marilor actori economici care au dus la creștere. Economia privată a dat impulsul de creștere, nicidecum cea centralizată, planificată de stat. Și, așa cum demonstra Giovani Sartori, acest sistem a deschis cutia Pandorei a revendicărilor accesului la putere și decizie politică a privaților – vezi cazul Jack Ma. Iar represiunea care a urmat a împins China în criza economică actuală, fără a mai vorbi despre arieratele structurale ale crizei datoriilor ascunse în diferite niveluri administrative în China.

China lui Xi mai pledează pentru afirmarea „încrederii culturale” proprii, a unui stat conștient de propriile realizări și de nevoia perpetuării sistemului său. De aici și ideea creării „lumii multipolare”, în fapt o protecție ideologică a autocrațiilor, nicidecum un spațiu de recunoaștere a diversității. China susține că o mare civilizație are dreptul de a exista cu propriile sale reguli tradiționale sau alese, fără să se conformeze regulilor liberalismului democratic occidental. Mai mult, civilizația chineză se vrea un contra-exemplu, de fapt o alternativă la liberalism. Ideea civilizațiilor replică, în fapt, noile găselnițe ale Moscovei în propria sa strategie de politică externă și în unilateralismul excepționalist de contestare revizionistă a lumii. Deci tentative de a impune Washingtonului să accepte ideea „coexistenței” cu China și respingerea ideii de competiție nu înseamnă altceva decât garantarea și asigurarea recunoașterii dreptului Partidului Comunist Chinez de a conduce permanent și autoritar, fără limite, poporul chinez.

China neagă, firește, universalismul ideilor liberale și a drepturilor omului, așa cum respinge drept aroganță și manifestare a superiorității culturale ideea competiției corecte și gestionate cu fair play a regimurilor. Din contra, își centrează, formal, întreaga viziune despre lume pe suveranitatea națională – de unde divergențele ideologice cu Rusia lui Putin și războiul său revizionist de agresiune, dar pe care le ascunde din rațiunile pragmatice ale bătăliei pentru putere globală. Pentru că, în fapt, „coexistența” cerută de China implică totodată și încetarea concomitentă a tuturor presiunilor competitive pe teme precum tehnologie, comerț și drepturile omului. Adică securizarea sistemului care i-a permis Chinei creșterea pe seama Occidentului, a liberului schimb alterat în termenii referitori la competiția corectă prin subvenții, dumping și furtului de proprietate intelectuală. China lui Xi se afirmă, astfel, mai degrabă drept actor conservator, nu revizionist precum Rusia lui Putin.

Așa cum Rusia a șantajat Occidentul în decembrie 2021 prin pretinsele acorduri – ultimatum trimise NATO și OSCE, așa și China a dat naștere unei dileme de securitate ideologizată, menținând Washingtonul și Beijingul captive într-o rivalitate tensionată și inconfortabilă în viitorul previzibil. Unica acțiune ce poate fi făcută este evitarea războiului pe scară largă drept soluție pentru tranșarea acestei rivalități.