George Petean și Anna Netrebko, strălucitori în „Trubadurul” la Berlin
0La Opera de Stat de pe bulevardul Unter den Linden, stagiunea curentă a programat o serie de spectacole cu „Trubadurul” de Verdi, o producție semnată de regizorul Philipp Stölzl și datată 2013, premiera având loc la Schiller Theater, sediul Staatsoper aflându-se în renovare la acea vreme. O coproducție cu Wiener Festwochen.
Reluarea scenică din 2025 s-a datorat lui Marcin Lakomicki. Alături de Stölzl, echipa inițială i-a cuprins pe co-regizoarea și coregrafa Mara Kurotschka, autorul decorului Conrad Moritz Reinhardt împreună cu însuși regizorul, desenatoarea costumelor Ursula Kudma și designerii luminilor și efectelor video, Olaf Freese, respectiv compania fettFilm. Un team numeros, ce a pornit de la... pe drept complicatul libret scris de Salvatore Cammarano și Leone Emmanuele Bardare, judecându-l în formă de parodie de commedia dell'arte, trecută prin și combinată cu epoci diverse – costumele sunt dovezile, cu rezultante într-un suprarealism caleidoscopic. Așadar ne-am întâlniit cu soliști sau coriști transformați în Colombina (Leonora), Arlecchino, saltimbanci, bufoni ș.a., cu mișcările lor sacadate ca de desen animat, de marionete nostime, în costume de secole XVI, XVII, XVIII, XIX... Cadrul desfășurării acțiunii a fost unic, ziduri înalte au delimitat spațiul scenic, accesul s-a făcut prin uși, decupaje în pereți, trape. În ziduri s-a tras și cu tunul, zdrobindu-le parțial, dar cu refaceri ulterioare. Există un filon comic în tratarea regizorală care se simte de la început, prin intrarea cu mișcări mimate a lui Ferrando și care se regăsește apoi în comentarea ironică a povestirii tragice a Azucenei. Tot dichisul unei concepții șocante.
Până la un punct. Dramaturgia verdiană l-a pus în gardă pe regizor, care s-a văzut nevoit să renunțe la idee, la excese, la alegorii, în favoarea unei abordări cât de cât serioase a tramei. Cred că am identificat momentul, undeva prin tabloul „țiganilor”, după care totul mi s-a părut mai direct legat, prin Regietheater desigur, de muzică și acțiune.
Șansele spectacolului au fost distribuția de excepție, calitatea fosei cu Staatskapelle Berlin în mare formă sub bagheta lui Alexander Soddy, a Corului Operei de Stat pregătit de Gerhard Politka.
Pentru baritonul George Petean, rolul Contelui de Luna este poate exprimarea maximă de mondială clasă a timbralității și lecturii stilistice propice partiturilor verdiene de linie. Cu noblețe în sunet, culoare prețioasă de glas bazată pe o bogăție de armonice cum rar se întâlnește, artistul a impresionat de la prima intrare în scenă prin recitativul „Tace la notte...”, rostit cu perfectă italianità în frazare, sumbru și chinuit în noapte de imaginea adoratei Leonora, ce nu-i împărtășea sentimentele. Totul prin nuanțări. După adresările viguroase la apariția lui Manrico (Yusif Eyvazov) și terțetul subsecvent cu Leonora (Anna Netrebko), sar la al doilea tablou din actul secund, al recitativului „Tutto è deserto” și marii arii „Il balen del suo sorriso”, cântate de Petean cu eleganța unei cantilene fluide, pasionale și visătoare. Cursivitatea desenului melodic verdian a fost de senzație, transportând sentimentele eroului către un public fermecat. „Leonora è mia!” în acut energic, strălucitor a dominat auditoriumul, iar un cantabile în dolcissimo robust a construit o arie dificilă tocmai prin ceruta fluență a liniei vocale expresive, ca un Lied. Finalul „Ah! La tempesta del mio cor!”, după un atac de forță, s-a topit în reverie. La ora prezentă, tălmăcirea lui George Petean a ariei „Il balen...”, piatra de încercare a baritonilor verdieni de linie, este reperul definitiv.
Impetuos și eroic tratat a urmat marșul „Per me ora fatale...” și încheierea dramatică a scenei, cu explozia „Ho le furie nel cor” învingătoare asupra ansamblurilor.
În primul tablou al actului următor, atenția mi-a fost atrasă de autoritatea și agresivitatea rostirii „In braccio al mio rival”, de poetica amintirilor neșterse „Oh, Leonora!”, iar în ultimul, în duetul cu Leonora, George Petean a desăvârșit conturul unui personaj pe care vocalitatea eminamente verdiană îl servește la perfecțiune. Un folos reciproc.
Anna Netrebko, 54 de ani, are un parcurs fabulos în carieră. De la roluri de coloratură lirică lejeră la debut, a ajuns în timp la cele dramatice. Performanța de acum, de la Berlin, este că s-a întors la un personaj tipic verdian de maturitate, Leonora din „Trubadurul”, pigmentat cu agilități, alături de exprimările liric-spinte. Glasul și-a păstrat strălucirea, puterile, lejeritățile, ușurința de emisie pe întreg ambitusul, respirația ireproșabilă ce îi asigură continuitatea liniei vocale. Vocea Annei Netrebko a căpătat acum o culoare întunecată, sombrată îndeosebi în registrul central-inferior spre notele grave, cu care conferă tente înfricoșătoare, de pildă prin „Qual suon, quale preci...” din scena „Miserere”, alternante inserțiilor imploratoare. Alături de numitele sonorități, de cele ale registrului central consistent, soprana a reușit să confere eroinei sale un caracter du chair et du sang.
O altă mare confirmare pentru configurarea stilisticii verdiene au fost frazele înalte, frazele acute modelate în pianissimo, cum ar fi în cavatina din primul act, în scena din mănăstire (actul secund) sau în aria „D'amor sull'ali rosee” din ultimul. S-au adăugat limpezimea și amploarea de sunet, frazarea cu moliciuni în legato poetic, filajele. Astfel s-a prezentat Anna Netrebko - 2025.
Partener direct i-a fost tenorul Yusif Eyvazov, un Manrico viteaz, cu registru acut puternic de care se folosește cu obstinație, conform profilului personajului. Nu uităm că temuta stretta „Di quella pira” în „Trubadurul” se află și încheie spectaculos actul al III-lea. Artistul a cântat două strofe, întâmplare rară. Ca orice erou îndrăgostit, tenorul are în intenție nuanțarea frazelor muzicale, posedă și capacități potrivite, unele diminuendi sau filaje s-au remarcat, dar mi-aș fi dorit ca Serenada din primul act, arioso-ul „Mal regendo all'aspro assalto” (actul secund) sau aria „Ah sì, ben mio” (actul terț) să nu fie percepute monoton. Mai ales că sonoritatea vocii lui Eyvazov nu este foarte rotundă. În rolul Azucena a evoluat mezzosoprana Agnieszka Rehlis, cu glas câteodată aspru, dar cu mare implicare dramatică, demonstrată prin accente și intenții vocale tragice, penetrante și incisive, observate în „Stride la vampa” sau în povestirea ce-i urmează. Sigură pe registrul acut (Si bemol), refuzând însă nota de Do natural („... spremi dal cor.”) pe care Verdi o propune alternativ în duetul cu Manrico (actul secund), Agnieszka Rehlis a adus un final de operă cutremurător, „Sei vendicata, o madre!”. Subliniind abordările dramatice, nu înseamnă că mezzosoprana nu a avut și expresivitate în desenele melodice, „Giorni poveri vivea...” din actul al treilea fiind numai o mostră.
Surpriza pentru mine a fost basul Riccardo Fassi, Ferrando cu voce calitativă, ușor baritonală dar cu pilduitoare omogenitate de glas pe întreg registrul, cu așteptatul spirit italian în construcția lungă și cu sensuri potrivite a frazelor. Îmi amintersc cu plăcere povestirea „Di due figli vivea...” (primul act) și avântatul marș cu cor „Squilli, echeggi la tromba guerriera” din cel de-al treilea.
În alte roluri au cântat Sandra Laagus (Ines), Sotiris Charalampous (implicat Ruiz), Wolfgang Biebuyck (Un țigan bătrân), Michael Kim (Un mesager).
La pupitru, Alexander Soddy a susținut lectura opusului cu energie și tensiune, comunicate unui ansamblu de înaltă valoare. Au fost multe situații în care a preferat tempi alerți (scena „țiganilor), bine potriviți narațiunii, a creat finaluri furtunoase de acte, dar a dăruit și atmosferă reflexivă în scene însoțind aparițiile Leonorei sau la aria lui De Luna.
Corul Operei de Stat a susținut cu profesionalism demersurile lui Soddy, împlinind un spectacol de bună marcă muzicală.
Se încarcă comentariile...
