Genocidul tău e mai rău decât al meu

Cam asta este substanţa marii revolte (re)lansate cu indignare de Turcia în urma rezoluţiei adoptate de parlamentarii germani, recunoscând genocidul din 1915 împotriva armenilor.

Iar răspunsul Turciei a relansat o dezbatere niciodată încheiată asupra semnificaţiei exacte, în lumea contemporană, a unui termen care, cel mai adesea, a fost asociat masacrului de către autorităţile Germaniei naziste a milioane de evrei, alături de alte grupuri naţionale sau minorităţi.

Ce spune Turcia? Pur şi simplu, că nu a fost genocid ci o confruntare armată în urma căreia, firesc, s-au înregistrat victime, în număr egal de partea turcă ca şi de partea armeană. Poziţie de tip negaţionist intrată deja în manualele de politologie, alături de altele două mari asemănătoare (una, cel puţin, cu adepţi şi în România): negarea Holocaustului sau a masacrului de la Nanking. Problemă într-atât de serioasă încât, în ultimele decenii, negarea genocidului (inclusiv a celui armean) a devenit o faptă sancţionată penal în ţări ca Elveţia, Grecia, Cipru, Slovacia.

Istoricii au prezentat multiple dovezi, irefutabile, mărturii directe şi fotografii din epocă, demonstrând existenţa certă a unui genocid ordonat de politicieni şi executat de forţele armate împotriva armenilor. Printre ele, aceasta, fotografie a unui tren turc care deporta armeni într-un vagon transport animale, în 1915, operaţiune care avea să fie reluată de armata germană în anii celui de-al doilea Război Mondial, aducând oameni spre abatoarele din lagărele de exterminare în masă. În acel caz, ca şi în perioada Holocaustului, cei îmbarcaţi cu forţa în trenuri erau obligaţi să-şi achite tichetele de transport...

Dar aceasta este istorie trecută. Care este relevanţa azi a acestor evenimente? Prima observaţie este legată de recunoaşterea în sine a responsabilităţii pe care un stat o are într-un asemenea caz. Dacă Germania sau Japonia au recunoscut oficial masacrele şi şi-au asumat pe deplin reponsabilitatea morală şi materială pentru ele, oferind compensaţii familiilor victimelor, Turcia (alături de Azerbadjian) sunt singurele ţări care contestă formal existenţa unui genocid împotriva armenilor.

Mai nou, trecând la un tip de ofensivă fără precedent împotriva statelor care îndrăznesc să pomenească despre existenţa genocidului. Preşedintele Erdogan însuşi, înaintea votului din Budestag, avertiza că "este vorba despre o chestiune de prietenie" între ţara sa şi Germania, posibil a fi afectată de un vot pozitiv. După momentul respectiv, a arătat că, oricum, rezoluţie votată sau nu, oricum nu are nici un fel de valoare pentru Turcia şi că ar fi bine ca Germania să se ocupe de propriul său genocid, adică de Holocaust şi, în plus, să dea socoteală pentru decimarea a peste 100.000 de oameni în Namibia. Se referă la un eveniment istoric şi el foarte bine documentat, considerat a fi printre primele genocide din sec.XX, în urma acţiunii armetei a ceea ce atunci era Imperiul German împotriva populaţiilor Heroro şi Nama din sudvestul Africii.

„Istoria noastră nu este o istorie a masacrelor. Istoria noastră este una a milei şi compasiunii. Aceasta este diferenţa dintre noi". Preşedintele Recep Tayyip Erdogan, discurs la Universitatea Sebahattin Zaim din Istambul (mai 2016)

FOTO: Erevan, Memorialul Genocidului

Istoria stă mărturie asupra "milei şi compasiunii" de care, tradiţional, au dat dovadă armatele Imperiului Otoman. Dar, dacă tot vorbim de milă şi compasiune şi încercăm să înţelegem poziţia definită drept conciliantă şi umanistă a Turciei, atunci trebuie să observăm că recentele evenimente au inflamat la extrem nu numai conducerea politică de la Ankara ci, fapt deja foarte îngrijorător, pe liderii foarte puternicelor şi influentelor comunităţi turceşti din Europa. Spre exemplu, Barbaros Leylani, liderul celei mai numeroase comunităţi turce din Suedia, cu prilejul unei manifestaţii organizate la Stockholm, a afirmat, aşa cum relatează cotidianul Dagens Nyheter: "Hai să arătăm Suediei, Scandinaviei şi Europei valorile pe care le apără Turcia. Nu ne place sângele dar, atunci când este nevoie, putem lăsa să curgă sânge", cerând turcilor să se trezească şi să-i ucidă pe "câinii de armeni". 

Şi dacă tot vorbim de sânge (şi de doctrina legată de puritatea sa), imediat după vot, Preşedintele Erdogan mai spunea că ar trebui testat sângele deputaţilor germani de origine turcă (Membri ai Partidului Verzilor) ce au votat în favoarea textului rezoluţiei privind genocidul...

Care va fi urmarea?

Este realmente posibil ca, în actuala linie a unui naţionalism cu nuanţe din ce în ce mai dure, Erdogan să decidă că este cazul să demareze ultima fază a superbei sale demonstraţii diplomatice dusă de căteva luni încoace, presiunea enormă a Turciei care îngenunchează literalmente Europa instituţională în vederea obţinerii tuturor avantajelor cerute: deschiderea imediată de noi capitole de negocieri în procesul de aderare, stabilirea unui calendar precis al procesului inclusiv al etapei finale şi, mai ales, în această lună, ridicarea obligativităţii de viză pentru toţi cetăţenii turci. Dacă nu, alternativa a fost clar formulată de partea turcă sub o formă pe care mulţi au calificat-o drept şantajdirect: uităm de orice protocol încheiat cu UE şi redeschidem robinetul cu refugiaţi, mai ales că acum s-au strâns foarte mulţi la graniţă în urma înrăutăţirii situaţiei din Siria, consecinţă a recentei ofensive siriano-kurdă împotriva celor de ISIS. În plus, cum a afirmat Erdogan însuşi, după votul din Bundestag, sunt direct ameninţate "toate relaţiile diplomatice, economice, comerciale, politice, militare şi la nivel NATO". Deja, aici intrăm pe alt palier al discuţiei căci, în acest moment, instalarea în NATO a unei crize de acest gen ar însemna apariţia unei crize cu consecinţe majore pe flancul de sud-est şi repunând în discuţie, iarăşi, toate raţionamentele de securitate în ce priveşte Marea Neagră.

Şi nu numai atât. Am reprodus reacţia furibundă a liderului musulman din Suedia (provocând reacţii imediat şi dure care l-au silit să se retragă din postul respectiv) pentru a demonstra că, aşa cum am mai scris de multe ori, marea primejdie reală este ca Occidentul să fi subestimat mult sau total primejdia "importului de conflicte" produs, inevitabil, odată cu fiecare val de migraţie şi, îndeosebi, în acest moment, cu sutele şi sutele de mii de migranţi ilegali care s-au alăturat comunităţilor musulmane pre-existente în Europa. Aceste comunităţi sunt mereu considerate "subiecte delicate" şi se evită orice discuţie publică pentru a le menaja sensibilităţile, în numele respectării absolute a principiului drepturilor omului. Nu contează că, în ţările lor de origine, aceste principii nu se aplică, ba chiar sunt considerate complet împotriva legii islamice. Nu contează că, în Europa, ele continuă să trăiască după propriile lor legi şi obiceiuri, negând valoarea civilizaţiei şi normelor europene. Reacţionând foarte violent atunci când nefericiţii de europeni îndrăznesc să deschidă gura şi să aibă o opinie. Acum în cazul Germaniei, de curând în cazul Vaticanului care, la rândul său, a vorbit despre genocidul armean.

Este un semnal, încă unul, a existenţei unei stări de tensiune profunde care, poate, nu aşteaptă decăt momentul şi condiţiile potrivite pentru a izbucni cu violenţă. Între timp, acest "joc cu genocidele" este unul foarte periculos în sine pentru că, iată, a început să fie folosit ca armă politică de negociere-presiune, niciodată cu gândul la victime, ci la constituirea puterii de influenţă viitoare a unuia sau altuia dintre oamenii politici. "Bătălia genocidelor" a devenit acum unul dintre termenii cei mai uşor scoşi în arena dezbaterilor internaţionale, foarte luat în seamă mai ales cănd este vorba despre fapte petrecute şi aproape uitate sau despre ţări de undeva de la limita civilizaţiei. Poate, în acest sens, vă mai amintiţi că, în ultimii ani, şi România a fost acuzată de dl. Laszlo Tokes că a operat (şi că încă ar mai mai face acest lucru) un "genocid cultural" împotriva minorităţii maghiare de la noi, condamnând-o astfel la dispariţie. Acuzaţii la care ţara noastră a răspuns mereu cu extremă reţinere, parcă cu teama de a nu deranja, riscând astfel ca procesul să continue şi să se amplifice, aşa cum am auzit recente vorbe bine informate la Bruxelles... 

Este o discuţie care ar trenui să ne intereseze deoarece efectele sale pot fi nu numai neaşteptat de intense, dar şi la fel de extinse în domenii conexe cu care, cel puţin aparent, nu are niciun fel de legătură. Trebuie să ne pese căci, iată, înspre adânca satisfacţie a Rusiei, doi parteneri esenţiali ai României în structurile NATO, Germania şi Turcia, riscă să intre într-o etapă conflictuală, fie ea şi numai intens declarativă, care ar putea să schimbe ceva, rapid, din cele două mari ecuaţii din care facem parte: migraţia ilegală şi construcţia de securitate NATO de pe flancul de sud-est şi din Marea Neagră. Poate nu va fi aşa, dar suntem foarte aproape. Cine va profita?