Generalizarea spiritului grec 
(Secolul al III-lea î. H.)


În acest veac de căutări, în care superstițiile și știința se amestecă, se află germenii creștinismului.

În mod convențional, perioada de după cucerirea Greciei de către Alexandru cel Mare (331 î. H.) și până pe la începutul erei creștine este numită elenistică, deoarece influența civilizației grecești se extinde într-o zonă largă, între India și Egipt. După cuceririle lui Alexandru, se întemeiază numeroase state de tip grecesc (state elenistice). Cel mai însemnat centru de cultură elenistică a fost Alexandria – oraș ridicat în Egipt de către Alexandru Macedon -, în care a existat cea mai importantă bibliotecă a Antichității (cu peste 400 000 de volume) și care a ars prin secolul al III-lea d. H. Tot centre elenistice importante mai sunt și Naucratis, Antiohia, Pergam, Pella, Tarsos, Atena, Massalia (Marsilia).

Epoca elenistică desemnează, așadar, o perioadă de reevaluare a culturii grecești, de pe pozițiile asiaticului pătruns de misterul lumii, sau ale egipteanului care credea într-o dualitate a sufletului, într-o perioadă destul de lungă, în care spiritul oriental și cel mediteranean coexistă, într-un considerabil efort de sinteză.

Gândirea enciclopedică a lui Aristotel și, mai ales, gustul său pentru științe se vor răsfrânge asupra acestui veac, așa încât perioada elenistică debutează printr-un vădit efort de sinteză științifică, fixat cu precădere în interpretări astrologice izvorâte din religiile Orientului (Mesopotamiei, în special), dar și din gândirea egipteană, coroborate cu învățătura aristotelică. Acum începe redactarea unor texte ce conțin referiri la astrologie, magie, alchimie, cunoscute sub numele de Corpus Hermeticum. Este vorba despre scrieri influențate de idei iudaice și egiptene, dar și de scrierile lui Platon. Dintre textele hermetice, Liber Hermetis datează cu siguranță din sec. al III-lea î. H., fiind o carte de astrologie,  în care sunt arătate căile de a pătrunde în misterele naturii prin inițieri și practici magice. Formule, rugăciuni și ritualuri secrete, transpuse în manieră populară, fac obiectul textelor hermetice, care au fost apoi preluate de către Plinius în Istoria Naturală, aflându-se, însă, și la baza hermetismului savant. Textele din Corpus Hermeticum sunt puse pe seama lui Hermes Trismegistul, personaj legendar, pe care unii cărturari îl asociază cu zeul egiptean Thoth, deținător al cunoașterii absolute. În ele se spune că Dumnezeu este Unul și Tot. Omul face parte din triada lumii alături de Cosmos și de Dumnezeu, iar rostul său este de a contempla natura pentru a ajunge la divinitate. Într-una din cărțile Corpus-ului, intitulată Poimandres, apare ideea că omul pământesc s-a născut din împreunarea ființei astrale cu Natura.

Hermetismul presupunea și o serie de ritualuri asemănătoare cu cele religioase sau cu cele de inițiere în diferite mistere (sau misteriile), care se înmulțesc în epoca elenistică. Este vorba despre culte sau societăți secrete grecești, care oficiau inițierile într-o taină sacră, printr-un ritual care cuprindea gesturi și simboluri semnificative pentru credința transmisă. În perioada clasică a culturii grecești, funcționau misterele de la Eleusis. Mai târziu, pe măsură ce pătrund zeii orientali în cultura mediteraneană, se înmulțesc și misterele. Treptele inițierii (care erau șapte, cinci sau trei) presupuneau o pregătire a aspirantului pentru taina finală, care era alegorizată printr-un sacrificiu, printr-un gest simbolic de supunere față de zeu. De pildă, în misteriile cavalerului dac, gradele inițiatice erau figurate de berbec (aries), soldat (miles) și leu (leo).

Spre deosebire, esența ritualică a hermetismului o constituie învățătura, textul propriu-zis din Corpus Hermeticum și mai ales interpretarea individuală, înțelegerea la care ajungea fiecare discipol.

Tezele hermetice vor fi redescoperite în Renaștere, datorită traducerii lui Marsilio Ficino.

Filozofia acestui secol este cea cultivată în școala stoică, întemeiată de ZENON din Kytion (Cipru), pe la anul 300, și care suscită interes mai mult pentru ecoul extraordinar pe care l-a avut în secolul I al erei creștine. Stoicii pornesc de la filozofia cinică, fiind adepți ai ideii că omul trebuie să se supună naturii, atitudine care impulsionează virtutea. Valorile stoicilor sunt înțelepciunea, curajul, dreptatea și cumpătarea. Dacă aceste calități se formează firesc, păstrându-se armonia cu natura, omul poate atinge seninătatea (ataraxia), suprema fericire pământească. Spiritul divin se află în toate și menține echilibrul lumii.

Tot acum, la Siracuza, ARHIMEDE (287-212 î. H.) descoperă că orice corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de lichid dizlocat. Aceasta a devenit o lege în fizică, prin care este definit principiul de bază al hidrostaticii. Totodată, Arhimede este socotit cel mai mare matematician al Antichității. 

EUCLID, cărturar din Alexandria, pune bazele geometriei, adunând și reinterpretând toate datele anterioare. Cartea sa, Elemente, conține bazele matematicii elementare. Aici apare celebrul postulat care poartă numele lui Euclid: într-un plan, în care există un punct statornicit convențional și o dreaptă care trece prin el, se poate trasa o singură paralelă la această dreaptă, în așa fel încât să străbată totodată și punctul menționat. Euclid adună în Elemente teorema lui Pitagora, teorema lui Thales, traduce matematic sensurile infinitului într-un stil de o claritate remarcabilă, ceea ce l-a determinat pe Pascal, mai târziu, să declare că a citit Elementele ca pe o poveste.

În cultura elenistică, din aceeași apetență pentru știință, se naște și preocuparea pentru textul literar; își fac apariția numeroși comentatori, între care ERATOSTENE din Cirene (276-194 î. H.), geograf, astronom, matematician și filolog, a scris un studiu solid despre comedie – Per arhias comodas, în 12 volume. Activitatea sa este continuată de Aristofan din Bizanț, în secolul următor, și apoi de Aristarh.

În ceea ce privește literatura elenistică, trebuie amintiți doi poeți:  CALIMACH (315-240), maestrul elegiei epice și moralizatoare, multă vreme model pentru literatura latină, și TEOCRIT (315-250), creatorul idilei, ca specie literară.

Încă de la sfârșitul secolului al IV-lea î. H., sub înrâurirea civilizației grecești, începe timid cultura latină scrisă, prin contribuția lui Appius Claudius Caecus, căruia îi urmează (în sec. al III-lea) ANDRONICUS, un grec considerat poeta docta, care a tradus în limba latină scrieri grecești (cea mai cunoscută traducere fiind Odiseea de Homer). Primul scriitor latin este NAEVIUS (tot sec. al III-lea î.Ch), care a scris tragedii cu subiecte luate din mitologia greacă și o epopee – Annales.

PLAUT (Titus Maccius Plautus – 250-184 î. H.) face cu adevărat începutul literaturii latine. Acesta a scris comedii, multe cu subiect grecesc sau preluate din literatura greacă (în special după Menandru). În Epidicus creează un tip de sclav, care prin inteligență și imaginație modelează lumea. Comedia Gemenii este construită pe o serie de încurcături provenite din fidela asemănare a doi frați care nu se cunosc. Soldatul fanfaron aduce în literatură primul tip de grandoman. Una dintre cele mai reușite comedii este Mincinosul (Pseudolus), în care Plaut creează un personaj plin de spontaneitate, un sclav care, ca și Epidicus, manevrează o lume întreagă. Dar cea mai cunoscută piesă a sa este Ulcica (Aulularia).

Subiectul acestei comedii, preluat mai târziu de către Molière, are în centru tipul avarului. Un bătrân pe nume Euclio găsește în casă o ulcică plină cu bani, ascunsă acolo de un strămoș avar. Viața lui Euclio se schimbă, averea devine o povară, căci el se teme să nu fie prădat; după ce hotărăște căsătoria fiicei sale, Phedria, cu un bătrân bogat (Megadorus), el își dă seama că nu poate face pregătirile pentru nuntă, întrucât îi pare rău să cheltuiască banii găsiți. Totuși, cumpără cununițe și mirodenii pentru lari (zeii casei), apoi își ascunde comoara în templul zeiței Fides, de unde îi este furată de un sclav. În cele din urmă, Euclio își recuperează banii cu ajutorul tânărului Lyconides care îi cere în schimb să-l accepte ca ginere. Spre deosebire de alte tipuri de avari, Euclio nu este dezumanizat, el are încredere în zei și are răbdarea de a asculta povestea lui Lyconides.

Civilizația greacă are, însă ecouri și mai îndepărtate. În China, GONGSUN (320-250 î.Ch) scrie paradoxuri – întemeiate pe comentarii asupra timpului, spațiului, mișcării – care amintesc de filozofia presocratică.

Ca și în spațiul mediteranean și în China domină preocuparea pentru ocultism și divinație. ZOU YAN (305-240) este cel mai important teoretician al artei prezicerilor, el realizând o sinteză a cunoștințelor Antichității (politică, matematică, astronomie) care îl ajută să interpreteze global evoluția omului și relațiile sale astrale. Tot o carte de sinteze este și Primăverile și toamnele maestrului L, lucrare colectivă scrisă la curtea negustorului L.   

Un gânditor original al acestui secol este și HAN FEI (280-233 î. H.), care a scris o carte (Hanfeizi) despre legile care trebuie să guverneze societatea; el spune că principele trebuie să împartă toate onorurile și recompensele. Regulile sociale modelează ființa și determină progresul, de aceea trebuie să fie obiective, să nu lase loc la interpretări care i-ar favoriza pe funcționarii publici. De asemenea, legile trebuie să fie cunoscute de toți.

Tot în spațiul chinez mai trebuie menționat și filozoful de orientare confucianistă XUN ZI (289-235 î. H.) care susține că binele și rațiunea se nasc din disciplina pe care o impune viața socială.

În India, se poate ca acum să fi început elaborarea epopeii Ramayana.

Acest secol, în care civilizația greacă intră în declin, a simțit nevoia  de a sintetiza, de a face un bilanț al gândurilor mai importante de până atunci (Corpus Hermeticum, Elementele lui Euclid). Se poate spune că acum a avut loc întâlnirea culturii elene cu celelalte civilizații ale lumii, în special cu cea egipteană. Lumea nouă (statele elenistice) își caută rădăcinile în încercarea de a împăca știința (pe Aristotel) cu mistica egipteană și orientală.

Biblio

  Mircea Eliade – Istoria credințelor și a ideilor religioase, ed. cit., vol. al II-lea (despre hermetism – p.289)

  Françoise Bonardel – Hermetismul, Ed. de Vest, 1992 (trad. Beatrice Stanciu)

  Hermes Mercurius Trismegistus – Filozofia hermetică, Ed. Univers, 1995

Germes Trismegisus - Corpus Hermeticum, Ed Herald, 2015 (trad. Alexandru Anghel, Dan Dumbraveanu)

  Plaut  –  Amphitryo, vol. V, Ed. Minerva, B.P.T., 1974 (acesta este ultimul dintre cele cinci volume care cuprind toate comediile plautine, traduse la  aceeași editură.); trad. Nicolae Teică.

  Marinescu-Himu și A. Piatkovsky – Istoria literaturii eline, Ed. Științifică, 1972 (despre perioada elenistică – p.447)

  Jacques Gernet – Lumea chineză, vol.I, Ed. Meridiane, 1985.(trad. Șerban Stati, Romulus Ioan Budura)

După  Doina Ruști, Enciclopedia culturii umaniste, 2004