Gata cu Băsescu!

Gata? Şi-a dat jos bravul om prietenos  tricoul bleu? Ne putem întoarce la celelalte lucruri, cele care fac, totuşi, viaţa?

Nu e nimic aici despre Băsescu, plecaţi, o, voi, postaci de partid, plecaţi!  Aici nu sunt decât câteva  rânduri despre patru dintre eseurile lui Ernesto Sabato, la care nu găsesc niciun motiv constituţional să renunţ.

1. „Unu şi Universul", debutul, carte din 1945, arată un Ernesto Sabato foarte preocupat, nevindecat, de ştiinţă. În „Unu şi Universul", Ernesto Sabato nu este încă scriitor, iar ceea ce face această carte atât de specială este incredibila şansă de a-l vedea vulnerabil, cu slăbiciuni şi căutări, la începutul drumului care îl va duce la perfecţiunea din roman. Din „Unu şi Universul", conceput ca un dicţionar de idei, după moda timpului, întelegi de ce istoria lumii ar fi fost mai bună dacă omenirea l-ar fi preferat pe Pitagora lui Aristotel, în definitiv întelegi frumuseţea desăvârşită a matematicilor. Iată ce scrie la rubrica „Bărbat şi Femeie":  „Va exista mereu un bărbat pe care, deşi i se prăbuşeste casa, îl va preocupa Universul. Va exista mereu o femeie pe care, deşi se prăbuşeşte Universul, o preocupă casa ei".

2. „Oameni şi angrenaje", carte publicată în 1951, dă imaginea inubliabilă a unui Sabato complet maturizat, invincibil în argumentaţie. „Oameni şi angrenaje" este un eseu de dureroasă anticipare a viitorului care deja ne este trecut. Fiind geniu, Sabato este un trist vizionar, un profet ignorat; după rătăcirile din tinereţe a evitat dogmele şi nu şi-a încheiat viaţa schizofrenic, cum l-ar fi predispus opera şi mai vechiul suprarealism. A trăit o sută de ani fără o sută de zile şi nu cunosc niciun om căruia o viaţă atât de lungă să îi fi adus şi să ne fi adus atât folos. Sabato, care a dispreţuit gazetele şi considera că un ziar pe an sau pe secol  ajunge, este un patrimoniu universal de înţelegere a universului şi, mai mult, a omului.

3. „Heterodoxia", 1953. Este un eseu pe care l-aş oferi, cu dragoste, feministelor.

Iată: „După ce a demonstrat că realitatea e imobilă, Parmenide trebuie că a rămas tot atât de liniştit şi de plin de el; pe câtă vreme, soţia sa trebuie că l-a privit cu amestecul acela de orgoliu, compasiune şi perplexitate cu care o mamă îşi priveşte copilul care se joacă serios de-a generalul-şef al unei armate invizibile".

4. „Scriitorul şi fantasmele sale". Nu s-a scris încă mai bine despre Dostoievski, Faulkner, Flaubert, Kafka, Joyce şi nici măcar despre însuşi Sabato.  Un curs inevitabil despre timp în literatură.

Andrei Crăciun este şef secţie publicistică "Adevărul"