Franţa: principii fundamentale pentru homosexuali, dar nu pentru toţi ceilalţi

23 aprilie va fi aniversat de acum înainte cu surle şi trambiţe în Franţa, mă intreb dacă nu se va ajunge până la a decreta a o nu ştiu câta zi liberă oficială...Este ziua în care Franţa a devenit al nouălea stat european care a extins căsătoria şi adopţia asupra cuplurilor homosexuale. Dar, între timp, Hexagonul se umple cu pulbere, cu iz prevestitor de implozie.

"A vrut să-i împace pe francezi unii cu alţii: cel puţin aşa a promis François Hollande în campania electorală", justifică Frankfurter Allgemeine Zeitung, într-un articol tradus şi preluat de Presseurop.

I-a învrăjbit de tot, aş răspunde eu. Ce avem de fapt în meniul acestor luni de groază? O mână de aleşi de stânga care nu fac decât să aplice ceea ce au afirmat în timpul campaniei electorale prezidenţiale (repetarea mă plictiseşte, dar fie: legalizarea căsătoriilor homosexuale, a adopţiei pentru aceste cupluri, legalizarea eutanasiei...). Francezii însă, deloc cartezieni (în ciuda a ceea ce afirma cândva proaspătul prim ministru al Moldovei, Iurie Leancă), au votat cu ură împotriva lui Nicolas Sarkozy şi nu au citit programul lui François Hollande. S-ar zice că nu ştiu să citească...Dar nu este aşa. Nu au vrut să citească. Cerul le cade acum pe cap, exact ca pe vremea lui Asterix şi a lui Obelix (deci niciun progres în câteva sute de ani), şi se revoltă. Pur şi simplu, supăraţi, îşi vor jucăriile înapoi. Nici nu ştiu cine e mai de condamnat: pe Hollande nu-l putem condamna pentru că îşi ţine promisiunile, ar fi culmea. Are nevoie să-şi asigure electoratul pentru viitorul mandat.
Pe francezi putem să-i certăm? Nici pe ei, căci sunt ţara drepturilor fundamentale ale omului.

Dar scuzaţi-mă, şi unii şi alţii se bat pe stradă, îşi aruncă invective, provoacă distrugeri, într-un circ nedemn de Hexagon. A spus-o Ségolène Royal, fosta candidată la alegerile prezidenţiale (şi fostă parteneră de viaţă a lui Hollande), a spus-o şi analistul Alain Minc: francezii s-au săturat de acest circ. Stânga ar fi trebuit să explice că este încă o măsură pe hârtie, obsoletă şi desuetă (cine se mai căsătoreşte astăzi?), şi că nu o impun cu forcepsul din ciudă şi răzbunare, dreapta ar fi trebuit şi ea să explice măsurat că o să întoarcă roata dacă va fi realeasă, iar în fine, Franţa are cu sigurantă ţeluri mai onorabile de apărat.

Dacă mariajul este un drept fundamental, de ce nu este şi pentru cuplurile de străini care sunt respinse pentru că "sunt din interes, pentru obţinerea cetăţeniei?" Dacă Franţa este ţara drepturilor omului, de ce nu-şi face un act de onoare din a termina cu expulzările sistematice ale cetăţenilor romi? Cu discriminarea românilor şi a bulgarilor pe piaţa muncii?

Evident, a fost cu mult mai simplu să arunci în gura presei un discurs gen "suntem în timp cu evoluţiile vremurilor noastre"...provocând reacţii uimitoare din partea francezilor obişnuiţi: "ah, dacă aceste cupluri homosexuale sunt o evoluţie şi un fapt de drept al timpurilor noastre, de ce nu, în curând, şi pedofilia? Cazurile sunt zilnice, nu? O legalizăm şi pe ea?".

Franţa este ruptă în două şi guvernul lui Jean-Marc Ayrault nu are niciun motiv de mândrie. Toate aceste reforme se puteau face onest, clar şi pedagogic.

Deci, cum scrie în continuare, FAZ,
În realitate, încă din primul an de mandat, el şi-a învrăjbit şi întărâtat din nou concetăţenii prin proiectul de lege “căsătorie pentru toţi” – situaţie pe care istoricul Emile Poulat a denumit-o “războiul celor două Franţe”.
Conflictul dintre cei care justifică “laicitatea” în numele “progresului” şi al “modernităţii” şi ceilalţi, care nu văd în ea decât un atac asupra ordinii sociale organice, date de la Dumnezeu, a început să mocnească din momentul în care Franţa, “cea mai bătrână fiică a Bisericii”, a separat Biserica mai întâi de şcoală (1882), apoi de stat (1905).
Deşi cele “două Franţe” au trecut prin multiple transformări, conflictul care scindează societatea e oricând gata să izbucnească – aşa cum s-a întâmplat recent, cu ocazia proiectului de lege privind căsătoria între persoane de acelaşi sex. […]
De când guvernul de stânga sub conducerea premierului Jean-Marc Ayrault a prezentat proiectul de lege menit să confere cuplurilor de homosexuali dreptul de a se căsători şi de a adopta copii, liniştea naţiunii a fost din nou tulburată. […] Apărătorii familiei tradiţionale au strâns rândurile nu numai la Paris, ci în toată ţara. “Un tată şi o mamă: nu există nimic mai bun pentru un copil”, se poate citi pe pancartele lor.
La această mişcare de protest s-au raliat şi cetăţeni care nu merg la biserică. Dar Biserica Catolică şi vasta ei reţea ramificată în şcoli, comunităţi şi asociaţii au susţinut activ protestele. De asemenea, cei mai înalţi reprezentanţi ai islamului şi ai iudaismului din Franţa s-au declarat în unanimitate contra căsătoriilor între homosexuali. Rezistenţa la acest proiect de lege a atras, în plus, o generaţie de tineri francezi care nu s-au remarcat până acum prin angajare politică sau religioasă.
Pe opozanţi îi uneşte îngrijorarea că, relativizând căsătoria tradiţională şi familia, stânga laică abandonează un principiu al societăţii creştine occidentale. Aceste temeri şi-au găsit confirmarea atunci când ministrul justiţiei, Christiane Taubira, a promis o “nouă civilizaţie”, care va începe odată cu proiectul “căsătorie pentru toţi”.
Putem înţelege mai bine intensitatea şi vehemenţa controversei din jurul căsătoriei între homosexuali dacă ne întoarcem în trecut, la începuturile laicităţii. În nici o altă ţară europeană religia nu a fost izgonită mai radical din viaţa socială decât în Franţa sfârşitului de secol al XIX-lea.
Totuşi, după ce “descreştinarea” şi-a atins crudul apogeu în 1793, o restaurare a catolicismului după Revoluţie părea, iniţial, a fi consecinţa logică. “Părinţii laicităţii”, Jules Ferry şi Léon Gambetta, se considerau iliminişti. Înfrângerea suferită de Franţa în Războiul Franco-Prusac (1870–1871) le-a întărit convingerea că generaţiile viitoare trebuiau educate în spirit secular. […] În martie 1882 a fost adoptată o lege prin care catehismul, istoria biblică şi orice referire la alte religii erau scoase din manuale. De atunci, religia nu mai este predată în şcolile franceze de stat.
Rugăciunile publice au fost interzise. […] De asemenea, a fost interzisă şi folosirea simbolurilor creştine în clădirile publice, cum ar fi şcolile, spitalele şi tribunalele. În 1884 s-a (re)introdus dreptul la divorţ. […] Dar aceste transformări au repugnat unei anumite părţi a Franţei. Deşi învăţământul de stat a devenit obligatoriu în 1882, mulţi francezi, mai ales în zonele rurale, au refuzat să-şi trimită copiii la “şcoala fără Dumnezeu”.
În prima jumătate a anului 1906, în Franţa au avut loc confruntări violente, după ce laicizarea instituţiilor a fost accelerată şi mai mult. În 1904, congregaţiilor li se luase dreptul de a preda, ceea ce i-a determinat pe mii de călugări să ia calea exilului. Guvernul a reziliat unilateral concordatul.
În sfârşit, în decembrie 1905 a fost promulgată legea care separa Bisericile de stat. De atunci, statul nu mai susţine financiar comunităţile religioase şi nici nu mai încasează impozite de la Biserică. Excepţie fac, până astăzi, cele trei departamente care, în 1905, aparţineau Germaniei sub denumirea de Alsacia-Lorena şi care se află în continuare sub incidenţa concordatului.
Secularizarea avansată, ca şi declinul anticlericalismului i-au ajutat pe catolici să cadă la învoială cu “laicitatea”. Atacul statului asupra căsătoriei a trezit însă un sentiment cu adânci rădăcini istorice: sentimentul vulnerabilităţii tuturor instituţiilor care poartă o amprentă creştină.
În acest context, pare o ironie tacită faptul că tinerele care au demonstrat împotriva “căsătoriei pentru toţi” şi-au pus pe cap bonete roşii iacobine. Aceste bonete au fost cândva simbolul libertăţii revoluţionarilor, adică al acelei Franţe care a apărat drepturile omului, progresul şi separarea statului de Biserică împotriva restaurării şi a clericalismului.

Citiţi şi comentariile...foarte interesante.