FOTO Fântânile cu ciutură şi cumpănă, pe cale de dispariţie în Câmpia Română

În luna acestui frumos octombrie 2013, am făcut câteva drumuri cu maşina prin Câmpia Română, mergând ore bune pe şosele judeţene sparte, al cărui asfalt a devenit o amintire, dar şi pe drumuri de ţară pietruite sau de pământ, pline de gropi şi hârtoape.

Am cutreierat prin Bărăganul judeţelor Prahova, Buzău şi Ialomiţa, trecând prin locuri pe unde mai fusesem, dar rătăcind pe drumuri şi în cătune  pe care nu le văzusem şi călcasem niciodată. Am făcut călătorii programate şi neprogramate, traseele din urmă fiind generate de lipsa fizică a indicatoarelor rutiere, în special în mediul rural, care m-au făcut să rătăcesc zeci de kilometri prin zone necunoscute mie.

Mersul încet prin gropile drumurilor de ţară, pe care nu mai aveam cum să le ocolesc, mi-a oferit o privelişte şi panoramă a câtorva zone şi localităţi specific unor aşezări sărace, de câmpie. Sătuce sau cătune cu populaţii îmbătrânite, împuţinate drastic, cu oameni care supravieţuiesc după urma creşterii animalelor şi a agriculturii de subzistenţă.

Pe de altă parte, peisajul tomnatic al Câmpiei Române, care are frumuseţea lui aparte, pentru cine o cunoaşte şi ştie să aprecieze acest lucru, mi-a confirmat, încă o dată, un lucru pe care îl observase de mai mulţi ani încoace.

Fântânile cu ciutură şi cumpene din lemn, care odinioară străjuiau şi întreţineau viaţa oamenilor şi a dobitoacelor, fie în întinderea câmpului, fie în aşezările din cuprinsul Bărăganului, sunt pe cale de dispariţie.

Vestigiile trecătoare ale unui puţ de Bărăgan FOTO Paul Stan

Din zecile, sutele sau miile de astfel de fântâni, săpate în vechime, în sate, cătune sau direct în mijlocul pustietăţii, a câmpiei, care adăpau deopotrivă ţăranii locului, dar şi călătorii şi animalele, au mai rămas doar câteva. Ici, colo. Stinghere în imensitatea întinderii locurilor agricole.

Părăginite, răpuse de vreme şi de vremelnicia unor semeni, care ba le-au ignorat, nemaifolosindu-le apa vieţii, ba le-au distrus cumpenele de lemn ori au furat găleţile sau alte părţi principale ale acestor puţuri. Cele mai multe s-au astupat, după ce le-au fost furate buduroaiele şi tuburile de ciment din care erau făcute.

În trecut, aceste fântâni de camp erau sursa principală de apă pentru ţăranii care lucrau pământul, dar şi pentru animalele ce păşunau în zonă. Fiecare astfel de puţ, de fântână avea o istorie proprie şi purta un nume de om.

Fântână veche de câmpie  FOTO Paul Stan

Oamenii din vechime obişnuiau ca după moartea cuiva drag din familie  să-i sape acestuia o fântână pentru pomenirea veşnică. De obicei, aceste puţuri se făceau lângă casă, la drum, dar şi pe câmpurile agricole unde trudeau pământul, pentru ca oamenii şi animalele să aibă la îndemână un loc de unde să poată bea apă rece şi proaspătă.

Astfel de fântâni se făceau nu doar pentru cei morţi, dar şi de către unii oameni aflaţi în viaţă, pentru a fi pomeniţi după trecerea în nefiinţă.Uneori, dacă o singură familie nu-şi permitea din cauza lipsurilor materiale să construiască un puţ, se uneau mai multe rubedenii sau cunoscuţi şi făceau lucrarea împreună.

Pe buza noului izvor se inscripţionau în piatră anul şi numele morţilor sau al celor care l-au ridicat. De multe ori, lângă fântână se ridica şi câte o troiţă pe care se scria numele celor în pomenirea cărora a fost făcută.

Unele fântâni deja construite, cu vechime, dar care nu mai aveau apa bună  sau suferiseră stricăciuni, se „sleiau” - adică se resăpa şi curăţa izvorul până dădea din nou o apă bună de băut. Înainte de a o da în folosinţă, era chemat preotul care ţinea o slujbă de sfinţire şi pomenire a morţilor în cinstea cărora a fost construit noul puţ.

Loc special pentru adăparea animalelor pe camp  FOTO Paul Stan

În vechime, exista un ritual practicat la fiecare dare în folosinţă a unei fântâni. După ce beau apă, prima dată, cu oalele de lut, vasele erau lăsate în puţ la sfârşitul ceremoniei.

Acest obicei se pare că era practicat chiar şi de geto-daci, pe teritoriul ţării noastre fiind descoperite patru fântâni de pe vremea strămoşilor noştri, care aveau oale de lut pe fund.

Puţurile geto-dace s-au descoperit la Brad, judeţul Bacău, Ciolăneştii din deal, judeţul Teleorman, Gherman, judeţul Vaslui şi la Străuleşti, Bucureşti, fiind considerate fântâni ritualice, reprezentând un cult al izvoarelor, apei şi râurilor practicat de poporul care trăia în aceste locuri.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în cadrul averiilor obşteşti ale târgurilor de pe teritoriul ţării noastre, fântânile erau trecute ca atare în documentele localităţilor.

De exemplu, zestrea târgului sărac Găeşti, situat în Câmpia Română, menţiona şi cele 76 de puţuri cu tuburi de ciment, două zidite din piatră, unul cu ghizduri din lemn şi o fântână în piaţa publică. Puţurile erau amplasate pe cele 18 străzi existente la vremea respectivă în localitate.

În prezent, cum am scris la începutul acestui material, puţurile de câmpie cu ciutură şi cumpănă au fost distruse cu bună voie sau lăsate în paragină până la dispariţia lor aproape totală din peisaj. Oamenii nu au mai avut nevoie de ele sau, din prostie şi nelegiuire, le-au terminat.

Pe viitor, vom mai vedea fântâna cu ciutură şi cumpănă doar la muzeu  FOTO Paul Stan

Acum, rarele astfel de fântâni întreţinătoare a vieţii în Câmpia Română au rămas extreme de puţine utilizabile. Am văzut, totuşi, câteva la graniţa judeţelor Prahova cu Buzău, unde proprietarii turmelor de oi şi capre, dar şi lucrătorii pământului din zonă mai folosesc apa acestor izvoare săpate de înaintaşii lor.

În scurt timp, probabil, vom mai avea prilejul să vedem fântâna cu ciutură şi cumpănă doar la muzeu.