Filmul iubirii și patimilor lui Enescu
0„Diiii, Jurjac, diiii!” Cu acest îndemn de sorginte țărănească se încurajează muzicianul să urce pe scenă ca să reverse asupra publicului harul său. N-ai crede că un mare compozitor și virtuoz are nevoie de asemenea formule motivaționale, inclusiv la o vârstă venerabilă, dar așa ne-o spune povestea.
„Enescu – jupuit de viu” ar fi putut fi un film despre drumul strălucitului muzician român în universul notelor. Însă nu este. Proiectată zilele trecute la Ateneu, în cel mai potrivit cadru pentru o incursiune cinematografică în biografia unui artist renumit, pelicula a stârnit reacții amestecate, pentru că pune accentul principal pe tumultuoasa relație de iubire dintre Enescu (jucat de Mircea Dragoman) și prințesa Maria/Maruca Cantacuzino (interpretată de Theodora Sandu), lăsând în umbră formarea și evoluția lui ca instrumentist și compozitor de valoare.
E drept că pătimașa poveste de amor se împletește constant cu dedicarea personajului Enescu pentru muzică, și mai ales pentru conceperea operei Oedip, „Oedipul nostru”, cum îi tot repetă Marucăi, ca și cum această lucrare ar fi reprezentat rodul legăturii lor începute clandestin, dar ulterior oficializate prin căsătorie. Atât de strânsă este această împletitură, încât filmul ni-i înfățișează pe cei doi iubindu-se pe... pian, chiar de două ori, iar eroina i se confesează Reginei Maria (Manuela Hărăbor) că adoră tandrețea lui Pynx, numele de alint al artistului, care „parcă ar cânta pe trupul meu”.
Suișurile și coborâșurile acestei relații ardente domină biografia romanțată, cumva pe fundalul actului de creație muzicală. Îl vedem pe Enescu la pian, notând concentrat pe portativ, îl vedem la pupitru dirijoral, îl vedem discutând cu libretistul, dar și contrându-se cu un critic muzical răuvoitor, cum îl vedem și dându-i lecții și învățăminte unui tânăr elev prodigios, Yehudi Menuhin, dar latura profesională nu capătă același relief ca suculenta felie sentimentală din viața compozitorului.
Scoaterea la suprafață a omenescului dintr-o biografie de geniu constituie, firește, o întreprindere plăcută, deși delicată. Regizorul și totodată scenaristul Toma Enache recunoștea că și-a propus să îl aducă pe Enescu-omul în fața și în inimile compatrioților, iar portretul pe care i-l face, bazându-se pe mărturii din jurnalul Marucăi, din corespondența eroilor și din presa vremii, reușește să emoționeze.
Însă urmărind povestea redată pe marele ecran, ai senzația că profilul muzicianului ar fi meritat mai mult. Chiar și relația lui Enescu cu familia sa pare vitregită – deși formula din titlu, „jupuit de viu”, folosită de el însuși, se referă la hipersensibilitatea dobândită în copilărie, când mama l-a protejat ca o leoaică, după ce pierduse alți 7 copii. Există o secvență a revederii personajului cu tatăl său, care îi aduce aminte că, dacă nu l-ar fi pus să învețe notele, ar fi ajuns porcar, dar momentul de rememorare duioasă e depășit repede.
Apar în film, pe de altă parte, unele inadvertențe care nedumeresc. Bunăoară, în deschidere, protagonistul declară că amintirea sa cea mai emoționantă este legată de prima audiție absolută a suitei simfonice Poema Română la prestigiosul Teatru Châtelet, un mare succes trăit la doar 16 ani, însă în ultima parte, când abia mai urcă scările spre scenă, mărturisește că aplauzele nu-i stârnesc nicio emoție.
Filmul privilegiază vizibil pasiunea lui Enescu pentru o femeie capricioasă, cu frustrările și geloziile ei, cu izbucniri arogante („Ești un țărănoi!”, „Îndrăznești să insulți o Rosetti?”), cu porniri libertine și amantlâcuri în serie și, nu în ultimul rând, egocentrică. „Trăia doar pentru sine”, o descrie Regina Maria în memoriile ei. Iar egocentrismul se manifestă chiar și-n ultimele clipe de viață ale bărbatului iubit, care-și dă ultima suflare în singurătate, vegheat doar de devotatul său câine, Mutzerli.
Dincolo însă de această relație complicată, se strecoară în poveste și aluzii la idile consumate de muzician cu o admiratoare insistentă, Valerie, dar și cu o menajeră, care-i naște un copil ilegitim. Dar peste aceste detalii se trece cu eleganță, spre deosebire de amorul nărăvaș al Marucăi cu filozoful Nae Ionescu, care e prezentat mai consistent, incluzând scena surprinderii celor doi în plin act pasional, de un Enescu năucit și doborât de suferință.
Venită în fața publicului după încheierea proiecției, alături de câțiva colegi din distribuție, Theodora Sandu a ținut să precizeze că, în interpretarea sa, a încercat să o înțeleagă și chiar s-o apere pe prințesă de judecata prea aspră a posterității. Parțial, a reușit, pentru că îți stârnește compătimire femeia captivă într-o căsnicie de fațadă, după ce fusese înșelată cu propria soră, apoi dușmănită de fiica sa (Alice adultă fiind jucată de Kira Hagi) și care se învinovățește îndelung pentru moartea soțului într-un accident de automobil. Personajul Maruca nu e complet negativ, după cum nici cel al lui Enescu nu e perfect imaculat. Legătura lor e țesută din lumini și umbre și evident captivează. Însă pentru unii melomani, în urma vizionării filmului rămâne regretul că n-au putut pătrunde până în cutele sufletului unui muzician care își dorea mai presus de orice ca arta lui să facă oamenii să vibreze.
Se încarcă comentariile...
