“Fetiţa nu e bolnavă, e dansatoare”

La ce e bună faima? Să vedem. Sâmbătă, în Financial Times (Life & Arts, p.16), un amplu articol despre o actriţă celebră, Vanessa Redgrave, care, la 76 de ani, apare acum pe scena teatrului Cherry Lane din New York în spectacolul The Revisionist, împreună cu chiar autorul piesei. Articolul are titlul-citat: “Teatrul îi menţine sănătoşi pe oameni”.

Duminică, la ceremonia de decernare a premiilor Olivier, unul dintre aceste prestigioase trofee ale lumii teatrale britanice i-a fost dat lui Gillian Lynne, dansatoare, coregrafă, actriţă, regizoare, una dintre marile figuri ale dansului. Are acum 87 de ani. E cea care a realizat, între altele, şi coregrafia la celebre musicaluri scrise de Andrew Lloyd Weber, precum Cats sau Phantom of the Opera. Acum mai mulţi ani, însă, am aflat - dintr-un celebru speech al lui Ken Robinson (vezi TED.com) - cum era să nu mai fie dansatoare. Pe la 6-7 ani se credea că e bolnavă. La şcoală nu putea sta locului. A fost dusă la doctor. A avut noroc. Doctorul a observat-o, a ieşit apoi din cabinet împreună cu mama fetiţei, dar, spre ieşire, a dat drumul la radio. Cum au ieşit, fetiţa s-a ridicat şi a început să danseze pe muzica radioului. De afară, cei doi au putut-o vedea. Doctorul i-a spus mamei: “Doamnă, fetiţa nu e bolnavă, e dansatoare. Duceţi-o la o şcoală de balet.” Şi aşa a fost. A avut noroc, altfel, vorba lui Ken Robinson, ar fi urmat un tratament, medicamente…Ar fi fost altcineva. Dar n-ar mai fi fost ea.

         Două cariere. Prima, Vanessa Redgrave, a patra generaţie de oameni de teatru, o carieră excepţională în teatru, film şi televiziune, a doua, Gillian Lynne, printr-un noroc, şi-a putut urma chemarea, într-o carieră, la fel, excepţională. 

         În cazul primeia, lucrurile au venit firesc, s-ar zice, prin familie şi, astfel, prin tradiţie. Poate astfel s-ar explica şi drumul civic al actriţei, militantă marxistă a unor cauze social-politice, de la aceea a Palestinei la Kosovo. Cum spune în articol, îşi foloseşte, din cînd în cînd, faima pentru a cere o întâlnire la State Departament legat de o astfel de cauză. Ce înseamnă pentru ea faimă?  E “respectul pe care par să îl aibe unii, tot aşa cum şi eu am respect pentru alţii”.

         În cazul celei de a doua, norocul a deschis calea unei vocaţii ce nu fusese văzută de cei din jur. Asta a făcut ca, dacă nu venea dintr-o tradiţie, Gillian Lynne să întemeieze ea una: jazz dance. S-a dedicat drumului său cu o pasiune care, ca şi la Redgrave, a lăsat o marcă asupra lumii artistice dar şi asupra unui număr enorm de spectatori dealungul timpului.

         Le remarc pentru că e frapant întotdeauna să vezi cum un mare artist poate fi şi mai mult şi altceva decît propria faimă. Una a activat în favoarea unor cauze , alta a activat în favoarea unui drum nou în artă. Oare faima, celebritatea e întreagă dacă e numai atât? Nu vreau să spun că e obligatoriu să fie mai mult, dar, mi se pare, că e mai autentică, mai adevărată. Ceea ce îţi aduc recunoaşterea publicului, premiile sau medaliile sau titlurile regale, e întors spre acele idei, cauze, locuri unde poţi face ceva bun pentru alţii. La noi, “grija altuia” e încă suspectă, binefacerea pare semn al neroziei. La noi, de multe ori, faima şi vârsta înaintată nu sunt mai mult decât un record, al vârstei care susţine faima. Nu mai mult. Implicarea într-o campanie umanitară e un lucru bun, dar susţinerea insistentă a unei idei sau cauze care ar aduce un beneficiu altora e o lucrare de construcţie etică. Te poţi lupta sau susţine consecvent o teză politică, dar te poţi dedica şi unei opere de educaţie, unei şcoli, construcţiei unui drum pentru cei mai tineri.

          Mi-ar plăcea să văd mai multe celebrităţi de la noi mergând pe aceste drumuri. Nu e obligatoriu, dar e, poate, mai adevărat. Mi-ar plăcea ca şi cei care nu sunt celebri, care nu ai faimă, să vrea să facă acelaşi lucru dacă sunt în poziţia de a o face, ca profesor, de pildă. Ar fi mai adevărat. Cât de mult ar fi de câştigat. Asta ne-ar menţine sănătoşi într-o lume tot mai deteriorată.