Fericirea ca formă de curaj. Lecția Papei Francisc pentru o Românie mai împăcată cu sine

Trăim într-o lume grăbită, polarizată și deseori lipsită de compasiune, iar în această lume, cred eu, glasul Papei Francisc a reușit să pătrundă ca o lumină caldă prin fereastră, cu o blândețe dar și cu o fermitate părintească de care, în mod cert, avem cu toții nevoie.

Papa Francis a reușit să ajungă la noi, la cei care ținem deschisă fereastra sufletului, chiar dacă suntem, cum este cazul meu, creștin ortodocși, niciodată prin stridență sau prin dramatism patetic ci, așa cum văd eu, prin simplitatea adevărurilor pe care le-a rostit cu o forță morală uriașă.

Această forță morală nu venea din funcție sau din ritual, ea venea dintr-o coerență profundă între ceea ce a trăit și ceea ce a spus. Născut într-o familie modestă, crescut cu respectul pentru muncă și suferință, Papa Francisc a înțeles drama lumii reale, a celor care îndură, nu doar a celor care predică. A refuzat formele rigide ale puterii, preferând autoritatea blândeții, a spus adevărul chiar când era incomod, a denunțat corupția, ipocrizia și egoismul, fără mânie, dar cu o claritate irezistibilă din punctul meu de vedere. Dar mai ales, și vreau să accentuez acest aspect, a demonstrat că bunătatea nu este slăbiciune, ci este forță pură, dragi cititori. În aceste vremuri în care unii lideri care confundă fermitatea cu brutalitatea, Papa Francisc a arătat lumii ce înseamnă cu adevărat puterea spirituală.

În ultimul său mesaj pascal, Sfântul Părinte ne-a vorbit despre Înviere în sensul teologic al credinței, dar ne-a vorbit și despre o înviere a noastră, a fiecăruia dintre noi, despre o renaștere lăuntrică, posibilă prin sinceritate, curaj și iubire, ele însele, aș spune, un miracol în lumea noastră!

"Fericirea nu este o soartă a destinului, ci o realizare pentru cei care pot călători în interiorul lor", spune Papa Francisc. Este unul dintre cele mai frumoase și, totodată, cele mai provocatoare îndemnuri adresate generației noastre.

Să nu mai așteptăm momentul perfect, contextul favorabil, validarea celorlalți pentru a trăi frumos. Să avem în schimb curajul de a ne ierta, de a o lua de la capăt, de a spune „am greșit” și apoi „îmi pare rău”, „am nevoie de tine” și, în cele din urmă, „te iubesc”.

Cine mai vorbește astăzi așa, despre viață? Cine mai are răbdarea să-ți spună că drumul este greu, dar nu imposibil, că poți să fii vulnerabil fără să fii slab?

Papa Francisc a făcut asta, și a făcut-o nu doar prin vorbe, ci și prin fapte, renunțând la privilegii, apropiindu-se de cei marginalizați, arătând că forța nu înseamnă dominare, ci slujire!

Eu cred că pentru noi, românii, acest mesaj este mai relevant ca oricând.

Trăim într-o societate în care cicatricile sunt încă vizibile. Încă ne judecăm prea des unii pe alții după trecut, statut sau opinii politice, încă ne este greu să ne iertăm greșelile, să acceptăm diferențele, să nu transformăm frustrarea în dispreț. De aceea, avem nevoie de o cultură a empatiei, nu doar a performanței, avem nevoie de o societate în care succesul să nu fie măsurat doar în cifre, ci și în gesturi, în capacitatea noastră de a fi buni și mai ales de a fi oameni unii cu alții!

Ceea ce ne propune Papa Francisc nu este o rețetă și nici o morală pioasă. Pentru mine, este un exercițiu de luciditate. Eu înțeleg că nu trebuie să așteptăm fericirea ca pe un dar din afară, ci că trebuie, avem nevoie, să o construim înlăuntrul nostru. Cum? Acceptându-ne defectele fără să ne complacem în ele. Sau asumându-ne eșecurile fără să le folosim ca alibi pentru nepăsare.

Aș vrea să reușim să ne iubim aproapele fără teamă și să fim buni fără condiții.

A fi fericit, ne spune el, nu înseamnă o viață fără furtuni, ci puterea de a găsi o oază în adâncul sufletului tău. Este una dintre cele mai bune definiții ale echilibrului interior într-o lume tot mai dezechilibrată.

Și dacă ar fi să învățăm doar o lecție din acest ultim mesaj, atunci poate ar fi aceasta: fericirea nu este o slăbiciune, ci o formă de curaj.

Într-o epocă în care ni se cere mereu să fim competitivi, reci, raționali, Papa Francisc ne reamintește că adevărata revoluție interioară începe în tăcere, în iertare, în gestul simplu de a te apropia de celălalt fără mască și, repet, fără teamă.

În aceste zile mi-aș dori să ne întoarcem fiecare, măcar pentru o clipă, la această formă de curaj, mi-aș dori să nu ne fie rușine să fim buni, să nu ne mai fie teamă să greșim, dacă știm să reparăm. Aș vrea să nu ne mai simțim singuri, dacă știm să căutăm.

Și, mai ales, să nu uităm că dincolo de crize, de conflicte sau de zgomot, viața rămâne ceea ce a fost mereu, adică, în cuvintele Papei Francisc, un spectacol uimitor.