Fără un plan clar de măsuri, fără o asumare a unor reforme, niciun ajutor suplimentar nu poate veni către Grecia

0
0
Alexis Tsipras, bucuros după aflarea rezultatului de la referendum FOTO AP
Alexis Tsipras, bucuros după aflarea rezultatului de la referendum FOTO AP

Grecii au decis, la urne, să spună un “Nu” hotărât programului de austeritate cerut de creditorii internaţionali. Este, la prima vedere, o victorie a democraţiei. Referendumul aruncă, însă, o umbră serioasă de îndoială şi asupra modelelor economice folosite în mod curent şi impune o reevaluare a politicilor economice vehiculate uzual.

Pentru a înţelege dimensiunea tragediei greceşti trebuie să ne întoarcem în timp, chiar imediat după război. Atunci, economia elenă a început să se dezvolte puternic (cu mult peste media ţărilor OECD), ca urmare a unor reforme structurale importante; creşterea s-a perpetuat până aproape de mijlocul anilor ’70. Apoi, ca urmare a unor politici populiste şi intervenţioniste, Grecia a stagnat. Inflaţia a crescut, datoria ţării a luat amploare, iar intrarea în Comunitatea Europeană, în anul 1981, nu a rezolvat problemele.

După cum arată Marin Pană într-o excelentă analiză, între 1960 şi 1973, în perioada dictaturii militare, execuţiile bugetare anuale s-au soldat cu surplusuri. După instaurarea democraţiei, între 1974 şi 1980, s-a trecut la o politică de deficite moderate, sub cota recomandată la nivel teoretic de 3% din PIB, anual. Ulterior, în perioada 1981 – 2013,  s-au acumulat, an de an, deficite considerabile, de peste 3% din PIB, ceea ce explică nivelul extrem de înalt al datoriei, la care s-a ajuns în prezent. Datoria publică ridicată  s-a constituit în cea mai mare parte în intervalul 1980 – 1996, când a avansat de la 21% din PIB până la aproximativ 95% din PIB. A urmat o perioadă de avans lent al datoriei, spre 103% în 2007. Problemele s-au acutizat apoi pe fondul crizei mondiale şi al beneficiilor sociale generoase oferite fără acoperire în rezultatele economice (175%).

deficit grecia

Sursa: cursdeguvernare

O presiunea suplimentară pe bugetul de stat a fost pusă în perioada 1976 – 2012 şi de triplarea numărului funcţionarilor publici. Spre comparatie, în aceiaşi perioadă, numărul funcţionarilor în companiile private s-a majorat doar cu un sfert.

Grecia a ajuns să aibă peste 70 de companii mari de stat cu pierderi pe măsură, ceea ce a făcut şi mai dificilă gestionarea problemele economice ale ţării. Ponderea economiei gri a fost estimată în 2012 la 24%.

S-a vorbit mult în presă şi pe reţelele de socializare despre beneficiile sociale ale grecului obişnuit, dar nu cred că ele sunt cea mai importanta cauză a dezastrului.

În opinia mea, problema principală a Greciei o reprezintă lipsa de productivitate a economiei. Grecii muncesc mult - cel puţin pe hârtie -  dar ineficient, iar pentru această stare de fapt vinovaţii trebuie căutaţi în rândul politicienilor care au impus măsuri economice etatiste, care au spoliat şi descurajat mediul privat.

Ca să vă daţi seama de dimensiunea problemelor economice din Elada, în Clasamentul Global al Competitivităţii, Grecia ocupă locul 81, în timp ce România, nici ea vreo performeră, stă pe locul 59.

Nota de plată pentru acest huzur iresponsabil a fost amânată prin împrumuturile repetate, făcute de guvernele din ultimii ani. Companiile de stat au continuat să înregistreze pierderi, funcţionarii numeroşi şi-au luat în continuare salariile decente, iar politicienii au promis lucruri nerealizabile. 

Statul grec a cheltuit în 2013, de pildă, aproape 60% din PIB, ceea ce arată din plin implicarea sa masivă în economie. Dacă ne gândim că economia Greciei a scăzut cu 24% din PIB de la criză, putem avea deja o imagine mult mai clară a stării grave în care se află acum ţara.

Grecia a primit deja 214% din PIB ajutor extern şi, cu toate acestea, datoria de 324 miliarde euro, deşi mare, ar putea fi plătită, dacă ar exista voinţă politică şi pricepere suficientă pentru a începe o reformă reală.

Din nefericire, grecii sunt prinşi între populismul Syriza, care doreşte ca programul de beneficii sociale (salarii şi pensii mari, corelate cu impozite pe măsură pentru mediul privat) să meargă neabătut şi o viziune rigidă a Troicii (Banca Central Europeană, Comisia Europeană şi FMI), care impune un program de austeritate foarte dur, cu disponibilizări, privatizări şi creşteri de impozite.

Troika a cerut guvernului elen creşterea TVA la 23%, respectiv 13% pentru alimente, energie, hoteluri şi apă şi 6% pentru produse farmaceutice, cărţi şi teatre; cu menţiunea că această cotă ar urma să fie negociată în 2016. Tot Troika doreşte ca Guvernul de la Atena să reducă evaziunea fiscală, să reducă din nivelul cheltuielilor cu Armata, să crească impozitul pe profit de la 26% la 28%, să oblige propriteraii ambarcaţiunilor de lux să plătească taxe şi să majoreze taxele pentru jocurile de noroc.

Pe lista cu măsuri ce ar trebui luate în sectorul public se înscriu schimbarea grilei unice de salarizare, în funcţie de performanţe, alinierea unor beneficii de tipul diurnelor şi fondurilor pentru deplasări în acord cu legislaţia europeană şi, nu în ultimul rând, limitarea angajărilor.

Troika a făcut recomandări şi în ceea ce priveşte reformarea asigurărilor sociale de stat şi a cerut ca de la 1 iulie 2015 guvernul să asigure o economie la fondul de pensii cuprinsă între 0,25 şi 0,5% din PIB, respectiv 1% din PIB în 2016, prin implementarea unei legislaţii care să ducă, printre altele, la scăderea ieşirilor anticipate la pensie.

Nu în ultimul rând, Grecia ar fi trebuit să înfiinţeze o autoritatea independentă de colectare a veniturilor.

Soluţia constă, cred, ca întotdeauna, în căutarea unei căi de mijloc între politicile îndreptate spre oameni şi programe de reformă, care să vizeze, în primul rând, o creştere a competitivităţii economiei greceşti, imposibilă fără o diminuare a rolului statului în economie.

Nu e nicio inovaţie spectaculoasă la mijloc. Altfel, în locul sprijinului internaţional, guvernanţii populişti ai Greciei nu vor avea alte soluţii pentru a finanţa pensiile, salariile şi cheltuielile statului decât prin naţionalizarea băncilor sau din inflaţie, dacă vor reveni la drahma.

Liderii UE nu au o foarte mare marjă de manevră. Trebuie să ţină cont şi de solidaritatea cu o ţară membră UE şi de posibilele efecte ale unei iesiri ale Greciei din euro sau ale unui faliment. În plus, populismul care a cuprins acum conducătorii Greciei ar putea fi contagios şi nu este exclus să devină rapid sursă de inspiraţie pentru extremiştii spanioli, spre exemplu. Acest scenariu ar conduce la o slăbire a monedei europene şi, în cele din urmă, la periclitarea întregului proiect comunitar.

Comisia Europeană este dispusă să se aşeze din nou la masa negocierilor pentru a pune la punct cu liderii eleni un plan de măsuri reciproc avantajos.

Fără o asumare a unor reforme, niciun ajutor suplimentar nu poate veni însă către Grecia, indiferent câtă toleranţă va arăta Troika în negocierile de la Bruxelles.

Lecţia Greciei este una din care poate şi trebuie să înveţe şi România: responsabilitate în cheltuielile publice şi încurajarea mediului privat. Cu alte cuvinte, nu poţi trăi la nesfârşit din bani împrumutaţi, fără să produci suficient pentru a-ţi acoperi cheltuielile.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite