Fantoma Honey Frankenstein a intrat în politica românească

Să vedeţi ce vor păţi Antonescu, Ponta, MRU sau chiar preşedintele! În ultimii ani, Zoe Trahanache, bunicuţa din politica românească modernă, a zămislit-o, cum fac zeii, pe Honey. Honey Frankenstein, care are un gen de feminitate dotată cu o inteligenţă crudă.

Cred că-i doar o fantomă şi că ea se va topi în ceaţă de îndată ce vor dispărea şi bărbaţii care au momit-o. Femeia urmează bărbatul. Femeia oricând are această bunătate şi frumuseţe. Dar inteligenţa lui Honey este nemiloasă acuma, căci s-a copt în pripă.  Duşmănia, câtă are, după cum i se citeşte pe chip - ochi, gură, gât uscat - vine în contra slăbiciunilor bărbatului. E vorba deocamdată de slăbiciunile din politică. Vedeţi cu ce viteză se înmulţesc ele! Câte spaime sau câte decăderi s-au adunat, ca să producă fenomenul DDPiPi, de exemplu. Şi dacă Honey Frankenstein nu vă place, daţi vina pe UE. Sau pe Barroso, căci el suportă, după cum ni se arată, ferm şi atletic, toate supărările românilor. Mi se pare că şi Honey simte bine Bruxelles-ul, ca acasă. Mai întâi vrea să-şi facă mâna pentru putere în România. Aşa a fost programată.

Hai să spunem că a fost prima metamorfoză UE a bunicuţei Zoe. Ca să mă dumiresc bine, trebuie să-l consult pe maestru. Ştiţi voi care. El dă tonul.

În ordine istorică, un alt vlăstar din aceeaşi ramură (cea care se leagănă în copacul genealogic, nu o ramură industrială sau comunistă) a ţâşnit rodnic în anii '50-'60. Cineva care duşmănea partidul a vorbit de femeia-piston. Altul, mai galeş, de femeia-Brejnev. Bârfele acestea culturale, de joasă speţă, au insistat pe hibridul de activistă politică, cică inventat de Dej şi de Hruşciov, la o agapă. Amândurora le plăceau artistele. Scăldate în votcă şi lapte. Pistoanul sau cilindrul din această instalaţie socială era învelit în suluri de in sau de fâş, ca să nu se audă în Occident ce se întâmplă înăuntru. Mai rar în beton. Acestea erau materialele specifice ale industriei proletare de mare capacitate. Politologii din Londra şi Washington D.C. le-au descris până la moleculă.

Zilele trecute am citit mai multe comentarii pornind de la literatură. A fost pusă în discuţie Zoe şi iar Zoe a lui Caragiale. Nu ştiu de ce nimeni nu se mai gândeşte la Elena Ceauşescu, la dna Poliana Găinuşă sau măcar la Maria Antonescu. Zoe a lui Caragiale, fiind un personaj literar, are în jur mult fum mitologic. Orice poţi să spui despre ea.O mulţime de imagini, de la stilurile înşelăciunii şi farmecului, până la modelele culturale, îmbrăţişate de intelectuali, toate se topesc plăcut pe pânza vremii, în cadrele tabloului ei. Zoe Trahanache a devenit, astfel, o zeiţă generoasă, puioasă, în spaţiul cultural. Din fiecare mădular al ei, a răsărit câte o femeie standard în România. Mai ales, femeile de acţiune, infidele, dar pudice. Modernitatea, cum ştim, preferă standarde folositoare.  Emma Bovary, zămislită în Franţa de Flaubert, cam în aceeaşi perioadă, a produs numai mode literare, nu politice.

În Răsărit, la ruşi, „Doamna cu căţelul" a lui Cehov a zămislit divele melancolice, femeile tristeţii şi plictiselii. Femei care stau pe divan, cum spune Arghezi, şi privesc pe fereastră. Să ne amintim că divanul, prin psihanaliza lui Freud, a trezit monştrii antichităţii, de la Viena, până la New York.  Femei cu pumnal, cu laţ, cu otrăvuri sau femeia Shakespeare. Nimeni n-o întrece în cruzime pe Lady Macbeth.

Honey Frankenstein îmi pare mai mult a fi o fantomă a acestor violente caractere din zorii modernităţii. Ea poartă, de altfel, şi un nume anume. Nu-mi pare a semăna cu bunicul ei, mister Frankenstein, făcut din fiare, roţi dinţate sau becuri cu heliu. Indirect, trimite la inteligenţa mecanică a omului eficient şi cinic, cu un caracter fasonat de ştiinţele sociale. Departe de acest model de bărbat, în Răsăsrit - dar Răsăritul continuu a produs bunătăţile lumii în fantezie -, a apărut personajul Vronski, pentru care Anna Karenina, fiinţa cu inteligenţa trupului şi a simţirii duse la cele mai mari culmi de Tolstoi, s-a aruncat în faţa trenului. Marele Lev Tolstoi a rămas, astfel, prin Anna Karenina şi Nataşa Rostova, în topul celor mai citiţi şi traduşi scriitori în Occident. Vronski, ca să bârfim puţin, un fel de Tipătescu la noi, a devenit modelul care produce adulter şi în Occident. Din această magazie culturală, plus ştiinţele sociale, au venit elementele pentru modelul Honey. La fiecare metamorfoză, a fost cioparţită jalnic, dupa caracterul timpului. Pentru că a ţintit adevărul şi nu eternul farmec, acestui model îi dorim să rămână veşnic într-un plan al urâtului.

În istoria recentă, s-a lăsat sedusă de puterea machiavelică. Când mă sperie, îmi închipui că Honey Frankenstein are implantate în sistemul superior al trupului o mulţime de lanţuri trofice, de neuroni machiavelici, umflaţi după corniţele bourului. Cuvântul „machiavelic", mai mult decât cuvântul „raţional", mă seduce.

Focul raţiunii, la cele mai acerbe elitiste, arde puful rătăcit al îngerului, neajutoratele nelinişti ale trupului de copil sau de adolescent, caracterele şovăielnice ale simţirilor simple şi sincere. Încet-încet, femeile, călite în acest fel, capătă o tărie de oţel sau de granit, specifică omului puternic al zilei. Par a fi o producţie standard a laboratoarelor de ştiinţe sociale, fie ale Occidentului, fie ale Răsăritului. Par, dar nu sunt. Sigur! Răsăritul, fireşte, din anii de glorie ai materialismului ştiinţific şi istoric. Trăsăturile mecanice, fie ale trupului, fie ale caracterului, sunt unse din abundenţă cu o miere a bunăvoinţei, a bunei dispoziţii protocolare. - Bună, Honey! - Bună, şefu', sunt în trecere! Un dialog atât de subţire nu vorbeşte deloc de relaţia lor cu şeful generic. Şeful generic îşi schimbă mereu numele de familie. Forţa lăuntrică de impresionare asupra caracterului lor înfometat de putere, nu. Impresionarea lor nu trece de nivelul suprafeţei.

Honey Frankenstein, dacă o spunem pe aia dreaptă, este un compromis care rezultă din neputinţele bărbatului politic. Zoe Trahanache a lui Caragiale, atât de actuală în comentariile de acum, doar cu farmecul a ţinut sub control un oraş de provincie. În reţeta elaborării lui Honey, eternul feminin, cu tot ce incumbă această formulă culturală, a rămas uitat în laboratoarele creatorilor ei universali, neprecizaţi încă. Undeva mi-o închipui cum cântă singură, ca o pitulice, într-un birou etanş, cu sticlă sau aluminiu, ale unei bănci în faliment. Îmi imaginez şi un seif micuţ alături, de argint, care împrăştie în jur tentaţii ale nopţii sau ale lunii. Într-un asemenea seif, femininele ei stări, atât de rare astăzi, gânduri, deprinderi, simţiri, plăcute sau dulci, vorbe uşoare, care mângâie sufletele, au fost atârnate. Se bălăngăne uscate, fără viaţă, în punguţe de plastic. Şi bărbaţii cu un caracter vetust oftează în acelaşi ritm al balansării punguţei cu etern şi feminin. Li se întâmplă asta când sunt singuri. Când sunt singuri, ca şi noi, sunt tot mai slabi. Afară, însă, curios, ei devin, brusc, puternici. Dar cei puternici sunt atât de urâţi! Oare ce face Honey, aşa ciopârţită, printre ei acuma?

- Honey,  unde pleci în duminica asta? Părinţi, soţ, copii, ceva aşa? - Prostii! Plec la Bruxelles, şef'! Pregătesc raportul, criteriile de integritate. Ştii, astea contează, la urmă. Şi aici urmează explicaţiile mecanice. Simte că a sosit momentul. Şeful picoteşte. Pe măsură ce se dă bătut  partenerul, îi creşte apetitul pentru silogisme puternice. O ţine pe logica nu. Un tertium non datur atât de flămând! Îl va răpune şi pe acesta. E un şef mic-mic, totuşi. Honey se pregăteşte în orice loc pentru marile izbânzi în politică. Nu are copii, nu are amanţi. Nu se va mărita niciodată. Pour toujours, feministă! Spune tot mai des asta, ca să ducă în eroare electorii.

Suratelor ei le place până-n străfunduri puterea de a seduce. Puterea cu literă mare. Unele sunt vinete în obraz, pe la ochi au un inel negru, de la focul rece dinăuntru. Altele, blonde sau palide, devin acre. Acre-acre. Gândesc numai împotrivă. Dar în folosul şefului magnific. Ştiţi voi care! Au o tenacitate în a-l răpune pe cel mai de seamă şef din partida adversă. Fie el preşedinte, prim-ministru sau şef SIE. Aţi văzut ce-a păţit MRU. Cum a fost trădat el, cu listele de cheltuieli, ca pentru femei diafane, la A. Sau ce s-a spus despre Crin Antonescu, la B. Staţi să vedeţi ce vor păţi Ponta sau Băsescu, până la urmă.