Falsa reconciliere naţională

Presa ultimelor zile a comentat frenetic ştirea în conformitate cu care CNSAS ar fi cerut Justiţiei să fie stabilită prin sentinţă calitatea de colaborator al Securităţii a guvernatorului BNR, dl. Mugur Isărescu.

Sincer să fiu, până la un punct, pe mine m-a mirat nu ştirea referitoare la dl. Isărescu, ci respectiva frenezie. La urma urmei, ştirea de la care a pornit vârtejul nu aduce cine ştie ce mare cuantum de noutate. Pentru simplul motiv că s-a mai vorbit, şi nu chiar foarte puţin, despre prezumtivă colaborare. Era şi este nevoie doar de un act în justiţie care să confime faptul, cu caracter mult mai general, altminteri bănuit, dacă nu cumva chiar cunoscut pe propria piele, de toţi cei care am mai prins câte ceva din perioada comunistă. Şi anume că, în vremea respectivă, nu puteai spera să fii admis, cu atât mai mult, să termini anumite facultăţi-cheie ori, cu ocazia absolvirii, să dobândeşti o anumită repartiţie dacă nu aveai avizul ori dacă nu băteai palma cu „băieţii cu ochi albaştri”. Poate că au fost şi excepţii. În orice caz, puţine.

M-a mirat şi faptul că despre “necazul” sau, mă rog, “accidentul” din biografia d-lui Isărescu s-a vorbit mult mai mult decât despre detaliul că, în urmă cu vreo două-trei săptămâni, s-a mai găsit o notă informativă semnată chiar Traian, şi nu Petrov, de  fostul preşedinte al României. Poate şi pentru asta dl. Băsescu este, pe mai departe, inflaţionist, prezent pe ecranele tuturor Televiziunilor din România. Nu discut în ce stări şi ipostaze, unele pitoreşti, altele penibile de-a dreptul.

Nu mă voi lansa în speculaţii. Nu voi întoarce pe toate feţele tot felul de presupuse coincidenţe. Sau ipoteze, unele nu chiar foarte inocente. Precum aceea lansată de dl. Cornel Nistorescu, în ediţia de marţea trecută a Cotidianului, şi reluată – se putea altfel?- de altă rămăşiţă a presei comuniste, Ion Cristoiu, ipoteză în conformitate cu care CNSAS ar executa un ordin al Sistemului, adică al d-lui Klaus Iohannis. Ordin dat fiindcă guvernatorul ar fi refuzat să acopere găurile bugetului d-nilor Orban şi Cîţu. Sau ipoteza lansată de dl. Marius Oprea care, într-un comentariu scris pentru Mediafax, crede că PNL ar urmări scoaterea definitivă din joc a d-lui Isărescu şi înlocuirea lui cu dl. Lucian Isar, nimeni altul decât soţul d-nei Alina Gorghiu.

Ceea ce scrie dl. Nistorescu este cu totul mizerabil şi numai pentru faptul că şi el însuşi a fost parte a Sistemului comunist din poziţia de gazetar la Viaţa studenţească şi, mai apoi, la Flacăra, dar şi din aceea de trimis special al lui Nicolae Ceauşescu în Iran, cu misiunea clară de a plânge, în decembrie 1989, la mormântul ayatolahului Khomeyni. Despre opiniile d-lui Cristoiu mi-am spus de multe ori părerea. Inutil să îi mai acord iarăşi atenţie.

Ipoteza d-lui Marius Oprea are şi ea, la rându-i, o fisură. Dacă nu cumva, chiar două. Doamna Gorghiu nu mai prea este pe placul actualelor vârfuri peneliste şi, din câte se pare, nici pe cel al preşedintelui Iohannis, cel care a făcut greşeala de a o unge preşedinta partidului, în 2015, aşa că nu văd de ce i s-ar face tocmai acum hatâruri ce ţin de visurile de mărire ale bărbăţelului domniei-sale. Pe urmă, dl. Ludovic Orban însuşi a spus că o colaborare cu Securitatea nu ar mai reprezenta un motiv de demitere. Riscantă, nepotrivită declaraţie, însă dl. Orban numai de fineţuri de gândire şi de exprimare nu poate fi bănuit.

Desigur, nu e tocmai confortabil să afli că vreme de 30 de ani finanţele ţării au fost în grija unui fost colaborator al Securităţii. Ori ofiţer acoperit, cum susţin unele gazete. Numai că dl. Mugur Isărescu s-a descurcat bine, nu de puţine ori în situaţii critice. Faptul nu îl absolvă de vina morală a colaborării, dar nici nu cred că un verdict de colaborare ar impresiona prea tare Occidentul. Cu atât mai mult cu cât sunt aproape sigur că serviciile secrete ale acestuia ştiu de multă vreme totul sau aproape totul despre dl. Mugur Isărescu. Dezagreabil e şi faptul că preţ de zece ani ţara a fost condusă de un anume Băsescu Traian, zis şi Petrov. Şi că tocmai el a condamnat, în 2006, de la tribuna Parlamentului României, comunismul.

Grav e că toate acestea au fost posibile fiindcă nu ne-am rezolvat atunci când trebuia să o facem, problemele cu trecutul. Că am fost păcăliţi ori că ne-am lăsat păcăliţi să n-o facem. În numele unei pretinse inutilităţi vânători de vrăjitoare şi al obligativităţii instaurării reconcilierii naţionale. Cu ce rezultate – vedem iarăşi chiar în aceste zile.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro