Fals jurnal de ieri și de azi. „Cartofi prăjiți cu orice”

Prietenul meu de suflet și de istorie literară, George Corbu Junior, cel mai de seamă colecționar român, dar și printre cei mai de seamă colecționari europeni de autografe, de la celebrități statale, politice și literare, mi-a amintit săptămâna trecută, într-un articol publicat în Observatorul cultural, de existența unui prieten al său, a cărui familie a venit din Bucovina la București, unde s-a născut poetul și dramaturgul german de mare anvergură europeană: Gheorghe Astaloș, apreciat și de Zaharia Stancu, președinte al Uniunii Scriitorilor care l-a trimis în capitala Sloveniei, Ljubljana, unde se desfășurau lucrările PEN clubului, unde poetul și dramaturgul român l-a întâlnit pe scriitorul francez Pierre Emmanuel, care i-a obținut o bursă la Paris, unde a și rămas până în 1990, devenind prieten cu Eugen Ionescu și Emil Cioran și cu laureatul Premiului Nobel, Samuel Beckett, publicând cu aceștia împreună antologii de teatru, poezii și comentarii, cărți care s-au vândut și prin licitații la mari librării, dat fiind tirajul lor de colecție.

Poetul și dramaturgul acum de talie internațională a rămas la Paris până în 1990, când s-a întors în țară strălucitor ca și în Europa nu numai în cercurile literare boeme, ci și în viața teatrală și poetică românească, unde a și murit în 2014, într-o locuință din strada Călărași.

Amintirea acestui strălucit poet și dramaturg m-a dus și pe mine cu gândul la prima călătorie în Anglia, la invitația Consiliului Britanic, însoțit fiind de criticul teatral și viitorul dramaturg Theodor Mănescu.

Președinte al Consiliului Britanic, instituție învestită să facă cunoscute în Europa valorile multiple ale culturii britanice, o indiană ca o trestie, dar foarte frumoasă, și de o energie care ne-a frapat, m-a întrebat ce am vrea să vedem în Anglia. I-am răspuns că vrem să vedem mișcarea teatrală la Londra și Manchester, unde exista un teatru de o vitalitate excepțională și, bineînțeles, să vedem la Oxford Teatrul Shakespeare și hanul-berărie al mamei lui Shakespeare, relicvă încă vie. Și cum doamna președinte a Consiliului Britanic nota cu sârguință pretențiile noastre, i-am cerut să mergem și în capitala Scoției, Edinburgh.

Ne-a aprobat programul și ne-a mai întrebat dacă vrem să ne întâlnim cu un scriitor de teatru de notorietate învestit de Regina Angliei cu titlul nobiliar de Sir, Arnold Wesker, autor vestit în acea vreme în toată Europa prin volume de teatru, romane, eseuri, comentarii teatrale și care scrisese și o piesă intitulată „Cartofi prăjiți cu orice”, piesă care făcuse succes și pe unele scene românești.

De asta am și numit tableta de astăzi „Cartofi prăjiți cu orice”.

Pentru a ne înlesni călătoria în Marea Britanie, ne-a recomandat ca însoțitoare o tânără de 18-19 ani, care învăța limba română la cursurile Consiliului Britanic cu istoricul, specializat în istoria României, domnul Dennis Deletant, căsătorit cu o româncă, fiica profesorului Caracostea. Tânăra Alisson era foarte binevoitoare, se bucura că ne însoțește și că putea să învețe mult mai bine cu noi limba română și ne-a deschis toate ușile teatrelor și instituțiilor care erau cuprinse în programul bogat cu o excepție, precizând că în călătoria în Scoția nu putea să ne însoțească, fiind angajată ca actriță într-o excursie la castelele medievale vestite din Anglia. Am întrebat-o atunci ce rol juca ea în aceste excursii. Ne-a răspuns că juca rolul ghidului care se retrăgea de la masa de seară pretextând că îi este rău și, în mijlocul nopții, îmbrăcată în cămașă albă, lungă, și cu o lumânare în mână făcea pe stafia castelului, înfricoșându-i pe oaspeți. Firește că ne-am amuzat, dar am înțeles-o pentru că primea o anumită sumă de bani cu care își completa remunerația de la Consiliul Britanic.

Cu Alisson am fost în vizită la Arnold Wesker, ea așteptându-ne la gura unui metrou, în cartierul micii burghezii londoneze în care toate casele semănau între ele, încât puteai să le confunzi, cu zidăria lor roșie, case cu un etaj la care era aceeași grădiniță, aceleași flori din fața casei și aceleași trepte pe care le urcai să suni la aceeași sonerie.

Alisson ne aștepta la gura metroului, mâncând o mănătarcă crudă, o ciupercă de dimensiunea unei palme, din care rupea și mesteca bucăți mici și îmi aminteam că la Slătioara existau și aceste mănătărci pe care le mâncam, punându-le pe plita mașinii de gătit să se prăjească cu câteva picături de ulei și puțin praf de piper. Ea ne-a spus atunci că această mănătarcă crudă reprezintă masa ei de prânz.

În sfârșit, am intrat în casa lui Sir Arnold Wesker care ne-a primit cu o căldură impresionantă, ne-a dat cărți de ale lui cu dedicație, am discutat ore bune despre teatrul european pe care îl influențase atât de hotărâtor prin umanitatea și apelul la viața așa-zis domestică din care erau alcătuite cohortele de spectatori. Doamna Wesker ne-a surprins oferindu-ne prăjitura pe care soțul ei o considera slăbiciunea lui de fiecare zi, clătite cu dulceață ca la mine la Slătioara.

P.S. Sunt dator să relev și în această tabletă bogăția subiectelor literare, istorice și în general de informație culturală înaltă din revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, înfățișându-se astăzi ca un adevărat almanah din care desprind și comentariul săptămânal politic excepțional al Anei Maria Păunescu, iar din ultimul număr pamfletul remarcabil intitulat „Răscoliri” semnat de Ioan Blidaru, un talent de zile mari.