Facebook şi monştrii lui

„Un discurs politic parazitat primeşte un electorat la fel de parazitat“

Am fost contactat recent de liderul local al unui partid politic. În câteva minute, a încercat să-mi spună, la telefon, că şi-ar dori să fie mai popular pe Facebook şi că, în ciuda eforturilor sale de a strânge „multe likeuri şi shareuri”, nu reuşeşte să devină mai cunoscut în Social Media.

A vizitat şi orfelinatele din judeţul lui unde s-a pozat cu copii abandonaţi, a publicat şi fotografii cu portbagajul ticsit de alimente pentru orfani, dar nu primeşte îndeajuns de multă atenţie din partea celor aproape cinci mii de prieteni. I-am vizitat şi eu profilul de Facebook, dar şi pagina de fani unde a strâns aproape 2000 de aprecieri: am găsit fotografii cu el îmbrăţişând părinteşte copii cu sindromul Down, bătrâni săraci şi bebeluşi. Pe lângă astea, mai publică multe fotografii cu el stând la birou, în costum, şi ţinând un stilou deasupra unor hârtii. Arată ca CEO-ul unei companii falimentare.

După ce mi-a spus că ar vrea să-l ajut să devină mai popular pe Facebook, a început să vorbească urât despre oponenţii lui politici din judeţ care au mult mai mult succes în Social Media confom spuselor lui. Vorbea apăsat şi nu părea că acceptă să fie întrerupt. Nu eram neapărat uimit de conţinutul spuselor lui. Ceea ce m-a şocat însă a fost faptul că ce auzeam venea din partea unui tânăr de 30 de ani. Nu discut moralitatea politicienilor în general, dar nu am crezut că un tânăr politician ar putea să aibă o asemenea abordare politică asupra oponenţilor lui, mai ales că nu era prima dată când o astfel de persoană mă contacta pentru a-i oferi consultanţă în comunicare politică pentru mediul online.

Marketingul în sine înseamnă manipulare, dar până la un punct: legal şi etic. Desigur, fiecare specialist în comunicare are propria părere despre ce înseamnă etica în profesia sa şi unde ar trebuie să se oprească sau — poate şi mai important, de unde ar trebui să înceapă. Cel mai recent caz public în care s-a pus în discuţie etica unor specialişti de comunicare a fost când Victor Ponta, candidat la alegerile prezidenţiale, s-a dat drept Simona Halep pe Facebook pentru a strânge aprecieri de pagină. Simona Halep tocmai îşi lansase pagina oficială de Facebook, prilej cu care oamenii de comunicare din stafful lui Victor Ponta au setat o campanie de strângere de likeuri pe Facebook cu titlul „Simona Halep tocmai şi-a lansat pagina oficială de Facebook! Eu i-am dat LIKE, voi?”. Mulţi utilizatori  au dat like crezând că apreciază pagina Simona Halep, când în realitate aprecierile erau pentru pagina lui Victor Ponta.

Astfel de „strategii” de Social Media sunt adoptate peste tot în lume, cu atât mai mult în comunicarea politică unde miza este, poate, mai mare. Am semnalat recent cazul unei reviste online din România care a a reuşit să strângă peste 100.000 de aprecieri de pagină prin metode deloc etice din punctul meu de vedere (BlackHat Social Media), semn că fenomenul este răspândit chiar şi în afara comunicării politice. Reacţiile au fost puţine sau chiar inexistente — puţini au fost cei care au reacţionat, cu atât mai puţin oamenii care ar fi trebuit să fie direct interesaţi. Am ştiut că un atac la persoana mea, venit din partea oamenilor care lucrează la siteul web în discuţie, va fi iminent.

Social Media naşte monştri. Cumva, tânărul politician care m-a contactat pentru a-l ajuta, conştient de influenţa pe care Social Media o poate avea asupra oamenilor, este unul dintre monştrii care populează Facebook: îi poţi vedea cum profită de pe urma tragediilor şi a oamenilor care ar putea sensibiliza masele, le citeşti postările în care felicită olimpici şi sportivi pentru performanţele lor, îi poţi vedea în fotografii făcute alături de bebeluşi, copii bolnavi sau bătrâni. Toţi fac asta, este o parte a strategiei lor de comunicare. De pildă, într-una dintre ultimele fotografii publicate pe pagina oficială de Facebook a lui Hillary Clinton, candidata la învestitura democrată pentru cursa prezidenţială apare ţinând în braţe un bebeluş. Sunt convins că acel tânăr politician, ca mulţi alţi oameni politici, s-ar poza, plin de duioşie, cu bebeluşul din fotografia lui Hillary Clinton. Mi-l şi imaginez cum l-ar smulge din braţele lui Hillary şi ar începe să pozeze cu faţa schimonosită de duioşie.

În sfârşit, la câteva ore după ce am încheiat conversaţia telefonică, tânărul politician mi-a trimis un email în care a încercat din nou să-mi explice ce ar vrea să obţină şi cum aş putea să-l ajut eu ca specialist în Digital Marketing. Textul lui era plin de greşeli gramaticale, semne de exclamaţie şi cuvinte scrise în întregime cu majuscule. Nu am fost niciodată la o şedinţă de partid tensionată, dar cred că aşa ar arăta: liderul bate cu pumnul în masă, ţipă şi cere lucruri, în timp ce participanţii se lasă puţin pe spate pentru a nu fi scuipaţi. Aşa m-am simţit şi eu citind acel email.

Primul lucru pe care ar trebui să-l facă fiecare specialist în comunicare ar fi să se asigure că nu preia un tip de comunicare parazitat. 

I-am răspuns imediat la email spunându-i că nu am timp să-l ajut. A revenit cu un alt email după două săptămâni, semn că devenise şi mai nemulţumit de felul în care oamenii îl percepeau în Social Media, şi mi-a spus exact suma de bani pe care aş obţine-o dacă i-aş oferi serviciile mele de consultanţă pe o perioadă determinată. Era o sumă neobişnuit de mare pe care ar fi plătit-o, a ţinut să menţioneze, pe baza unui contract care m-ar fi avantajat cu siguranţă. I-am refuzat iarăşi oferta. Îi ghicisem deja comportamentul pe baza postărilor sale şi numai gândul că ar fi trebuit să lucrez cu el, să-i aprob fotografiile insidioase sau să-i dau idei referitoare la cum ar putea „să devină mai popular pe Facebook” m-a făcut să-i refuz oferta.

Refuzul meu a ţinut de etică. Nu e nimic în neregulă să lucrezi, ca specialist în comunicare, cu un politician — fie că ai aceeaşi orientare politică sau nu, fie că eşti pur şi simplu apolitic. În ceea ce mă priveşte, se pune în discuţie aspectul etic în momentul în care ceea ce fac contravine principiilor mele morale, fundamentate subiectiv şi diferit de la o persoană la alta.

Ce-i drept, s-a întâmplat să lucrez  la campania unui politician cu a cărui viziune politică nu rezonasem până să începem să colaborăm. Publicul ţintă pentru care am gândit şi implementat strategia de comunicare era format din tineri cu studii superioare şi creativi, şcoliţi în afară şi cu o mentalitate occidentală, dar fără opţiuni politice viabile în ţara lor. Cumva, am lucrat la o campanie destinată prietenilor mei. Nu am încercat să schimbăm viziunea sa politică. Ceea ce am făcut cu toţii a fost să găsim electoratul care ar rezona cel mai bine la un anume tip de mesaj şi să comunicăm cu el ca şi când am sta la o masă şi am vorbi relaxat despre planurile noastre. S-a impus de la sine o anumită etică a comunicării, transmisă în mare parte de aşteptările electoratului cu care s-a comunicat.

Un discurs politic parazitat primeşte un electorat la fel de parazitat. Primul lucru pe care ar trebui să-l facă fiecare specialist în comunicare ar fi să se asigure că nu preia un tip de comunicare parazitat. Altfel, va trebui să facă tot posibilul să-l deparaziteze înainte să încerce construirea unei structuri de comunicare oneste. Dar asta este, iarăşi, o decizie ce ţine – poate, de etică.