Dumnezeire şi umanitate. Legi şi alegeri

Acestea nu sunt mereu în deplin acord cu dorinţele noastre, cu modul în care noi ne-am imaginat la un moment dat viaţa noastră. Oamenii fac alegeri pentru că viaţa noastră cotidiană se desfăşoară după un ritm şi în condiţii sociale, economice, politice şi culturale care ne provoacă să luăm decizii.

În multe părţi din lume alegerile se fac într-un cadru care respectă drepturile femeilor şi ale bărbaţilor pentru că într-o democraţie se consideră că fiinţele umane pot să îşi stabilească ele propriile obiective în viaţă, că ele îşi cunosc cel mai bine interesele şi nevoile şi le pot urmări. De aproximativ un secol (cu derapajele aferente) şi femeile au fost introduse de normele legislative în umanitatea care poate să ia decizii. Rândurile de aici, sumare după cum îmi permite formatul unui blog, deschid o uşă înspre ceea ce voi scrie pornind de la un text privind avortul, publicat zilele trecute de preotul Eugen Tănăsescu, blogger Adevărul. 

Articolul preotului Tănăsescu vine şi în urma Marşului pentru viaţă care a avut loc sâmbătă, despre care am scris tot pe Adevărul, aici:

Avort ca decădere umană. Sursa: plăcerea. Cu sau fără voie.

Am citit de câteva ori paragraful în care cuvintele dansează zburdalnic pe drumuri cu multe semnificaţii privind responsabilitatea, plăcerea, grija şi ne-grija, vină şi nevinovăţie. Îl redau în întregime, cu menţiunea că sublinierile îmi aparţin.

„Prima este plăcerea, care duce la apariţia sarcinii neaşteptate. Fie că partenerii se învoiesc, fie că este un viol, plăcerea trupească (de comun acord sau siluită) stă la baza concepţiei. Copii nu vin cu barza, ci cu împreunarea trupească. Însă într-o lume din ce în ce mai sexualizată, hormonii tropăie alarmant prin trupurile înfierbântate, ceea ce face mult mai grea înfrânarea. A vorbi astăzi despre feciorie sau înfrânare este similar cu a accepta să fii public declarat irealist sau nebun. Dar , oare, nu noi înşine ne-am adus aici? De aceea, plăcerea trebuie asumată. Decât să legalizez dreptul de a ucide, mai bine aş legaliza obligaţia celui ce a poftit să-şi asume şi rezultatul (inclusiv violatorul – de ce să fie doar temporar pedepsit cu închisoarea? Mai de folos este să-şi răsplătească fapta îngrijind de cel nevinovat faţă de plăcerea lui).”

Vreau să sublinieză că este unul dintre cazurile în care Legea s-a întâlnit cu legile şi alegerile, iar cele din urmă alegeri ale oamenilor au consimţit într-un final că violul trebuie pedepsit pentru că este un act care dezumanizează fiinţa umană, femeile în acest caz, că traumele fizice şi psihologice trebuie recunoscute şi sancţionate. Introducerea noţiunii de plăcere în situaţii de viol este o cruntă lipsă de respect şi de înţelegere minimală a traumelor femeilor care au fost victimele unui viol. Nu observ în cele scrise un minim gest de „umanitate primară” o voi numi din care să reiasă compasiune pentru fetele şi femeile victime ale violului.   

Legea Divină însă, se raportează diferit la viol în raport cu legile umane.

Deuteronomul cap 22:

„25. Dacă vreun bărbat va întâlni la câmp o fată logodită şi, prinzând-o, se va culca cu ea, să-l ucideţi numai pe bărbatul care s-a culcat cu ea;

26. Iar fetei să nu-i faci nimic. Asupra fetei nu este vină de moarte, căci aceasta este tot una ca şi cum cineva s-ar ridica asupra aproapelui său şi l-ar omorî;

27. Pentru că el a întâlnit-o în câmp, deşi fata logodită va fi strigat, n-a avut cine s-o scape”. 

Pedeapsa pentru viol este moartea violatorului, nu „îngrijirea „de cel nevinovat faţă de plăcerea lui”. Pentru că femeia violată este nevinovată, mă întreb cum s-ar materializa această „îngrijire” despre care vorbeşte părintele Tănăsescu? Ne întoarcem în acea perioadă în care violatorul scăpa nepedepsit dacă alegea să ia în căsătorie victima?! Părinte, sunt timpuri care nu doresc să se reîntoarcă şi pe care nu vreau să le trăiesc. Şi cred că în asentimentul meu sunt multe femei şi mulţi bărbaţi. 

Zburdălnicia hormonilor şi trupurile înfierbântate fac o casă bună cu educaţia sexuală, cu mjloacele contraceptive, planning-ul familial, iar odată deschise aceste drumuri se pot evita şi sarcinile nedorite şi avortul. Dacă tot aţi împins la începutul textului graniţa „umanităţii” la zigot, de ce să nu facem un pas mai departe înspre ovul şi spermatozoid, să începem să ridicăm întrebări în legătură cu semnificaţia ciclului menstrual şi cu poluţia nocturnă.

Scrieţi dumneavoastră:

„Este Buna Vestire. Momentul acela în care Dumnezeu S-a întrupat şi apoi S-a născut din pântecele Maicii Sale, într-o lume nedreaptă şi rea. Ce veste bună dăm noi copiilor noştri? Că îi vom ucide pentru că nu suntem în stare să îi dorim sau să îi îngrijim? Mă gândesc la frământarea din sufletul Dreptului Iosif, când a aflat că Fecioara Maria a rămas însărcinată. Oare i-ar fi propus să avorteze?”

Dreptul Iosif pentru a o feri de moarte a ales să o părăsească pe ascuns şi a avut nevoie de intervenţia îngerului (Matei, cap 1).

„19. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns.

  20. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.

Fecioarei Maria i s-a adus la cunoştinţă  sarcina şi ulterior şi-a dat acceptul pe când într-un viol nu ţi se aduce la cunoştinţă, nici nu consimţi. Unde este sistemul de valori al comparaţiei?

Statistici? Adevăr? Nuanţe?

Statisticile asociate demografiei în România îţi dau serios de gândit. Dar gândurile noastre în calitate de „fini analişti” ce suntem ar trebui să se materializeze şi dincolo de „imagini panoramice” asociate anilor 1958-2011, ar fi bine să meargă înspre înţelegerea unor etape istorice cu tot pachetul de legi, cutume, libertăţi ş.a.

Voi zăbovi asupra acestui interval pentru că există analize, date istorice, cercetări. Iar ele pot fi consultate în biblioteci. Cei 53 de ani reprezintă etape istorice care trebuie analizate şi înţelese în individualitatea lor.   

1957-1966 s-a produs liberalizarea avortului ca urmare a solidarităţii ideologice internaţionale, ţările din sfera de influenţă sovietică au început să introducă legislaţia încă din 1956 având în vedere că în URSS avortul fusese legalizat în 1955.  

1966-1989 în timpul regimului Ceauşescu s-a interzis avortul prin Decretul 770 din 1996, Erau precizate o serie de excepţii care includeau violul şi incestul alături de cazurile în care sarcina pune viaţa femeii în pericol, femeia este în vârstă de peste 45 de ani, a născut 4 copii şi îi are în îngrijire, unul dintre părinţi suferă de o boală gravă care se transmite ereditar sau determină malformaţii congenitale, femeia însărcinată prezintă invalidităţi grave fizice, psihice sau senzoriale. (vezi Gail Kligman, 2000, Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, Editura Humanitas, p. 66)

Scrieţi despre avort. Onest este să discutăm şi despre mortalitatea maternă în condiţiile în care avortul era singura modalitate de control a fertilităţii pentru că aşa hotărâse statul. Veţi observa din citatul de mai jos că o rată mare a mortalităţii este asociată femeilor care deja aveau acasă copii, cea mai mare o întâlnim la acele femei care au trei sau patru copii. Fotografia acelei femei care aruncă nepăsătoare un copil ori o păpuşă nu are de ce să vă ilustreze articolul. Pentru că este departe de ceea ce s-a întâmplat atunci.

„La femeile care născuseră deja un copil sau doi s-au semnalat 18 decese provocate de avort la 100 000 de naşteri vii; la femeile cu trei sau patru copii, numărul de decese a crescut brusc la 48 la 100 000 de naşteri vii. Rata mortalităţii la femeile cu mai mult de patru copii a fost şi mai mare, ajungând la 67 la 100 000 de naşteri vii” (Kligman, 2000, p. 231) În România s-a înregistrat cea mai mare rată a a mortalităţii materne din Europa. Pentru anul 1984, în URSS se înregistrau 10 decese la 100 000, în România 204, iar în Franţa exista o variaţie între 0.5 şi 1 deces la 100 000 de avorturi declarate (Kligman, 2000, p.231) 

Adriana Băban în „Viaţa sexuală a femeilor: o experinţă traumatizantă în România socialistă” (1996) prezintă opiniile şi experienţele a 50 de femei din Cluj, cu vârsta între 18-50 de ani în 1988. Ce spun aceste femei despre motivele pentru care doreau un număr mai mic de copii: „condiţii economice precare, penuria cronică de locuinţe şi dificultatea vieţii cotidiene (p. 58) Observăm un conflict între raţionalitatea femeilor care aveau copii de hrănit şi de îngrijit şi iraţionalitatea statului care dorea creşterea naţiunii.  Iar aceste informaţii trebuie spuse în contextul „panoramării avortului” în intervalul 1958-2011.

Să mai adaug şi înrăutăţirea situaţiei condiţiilor sociale şi economice, mai ales începând cu anii ’80? Printre principalele cauze ale mortalităţii infantile s-au aflat malnutriţia, bolile respiratorii şi anomaliile congenitale. (p. 238) Să reamintesc de conflictul dintre raţionalitatea femeilor şi iraţionalitatea statului?  

Postcomunism 1989/1990:

Este extrem de importantă această etapizare. În comunism avortul era principalul mijloc de control al fertilităţii în lipsa mijloacelor contraceptive. Restrângerea dreptului la avort şi lipsa contraceptivelor moderne au stat la baza creşterii practicării avortului ilegal în urma căruia au murit femei şi mame. Din statistici se poate observa că multe femei care au murit au lăsat acasă trei sau patru copii.

Scrieţi: „Apoi aflăm de la Ministerul Sănătăţii că, în intervalul 1990-1992, datorită politicii liberale faţă de avort, rata avortului provocat legal a atins cel mai ridicat nivel din lume – aproape 200 la 1000 de femei între 15-44 de ani.”

Nu are nicio legătură cu politica liberală. Despre ce politică liberală discutăm într-un moment de fesenizare a României?! Nu voi insista pe această imaginată politică liberală.

Cei doi ani au o marcă identitară importantă: necunoaşterea. Ei trebuie asociaţi cu lipsa informării şi a educării. Tot studiile despre care aminteam mai devreme ne spun că în 1990, numărul avorturilor era extrem de mare, dar s-a înregistrat o scădere semnificativă a deceselor provocate de avort: de la 545 la 181 (Kligman, 2000, p. 234)

Ştiţi ce consemnează tot Gail Kligman în Politica duplicităţii? Că luni bune după 1989, Ministerul Sănătăţii însă mai primea dosare ale unor mame decedate în urma întreruperii ilegale a cursului sarcinii pentru că nu cunoaşteau schimbările survenite în data de 27 decembrie 1989 privind avortul.

Înainte de 1989, informaţiile privind contracepţia modernă erau limitate ca urmare a strategiilor politicii demografice. Utilizarea contraceptivelor trebuie corelată cu educaţia. Iar aceasta se face treptat. Credeţi că se poate apăsa pe un buton, iar practicile oamenilor să se schimbe ca prin minune?      

După 1990 situaţia trebuie analizată diferit. Iar analiza noastră nu trebuie să ocolească rolul Ministerului Educaţiei şi pe cel al Sănătăţii. Câte campanii dedicate femeilor/fetelor şi bărbaţilor/băieţilor au derulat cele două instituţii care să urmărească schimbarea comportamentului sexual şi reproductiv? Căutaţi informaţii şi aici. Iar dacă le găsiţi, v-aş ruga să ni le împărtăşiţi şi nouă.   

Mulţi versus multe

Extrag din cele scrise de dumneavoastră un ultim pasaj, iar sublinierea îmi aparţine:

„Mulţi care vor să avorteze, pe lângă lipsa de conştiinţă morală, au şi o lipsă de cunoştinţă asupra implicaţiilor profunde, fizice şi psihice, ale avortului.” 

Părinte Tănăsescu, acei „mulţi” despre care scrieţi dumneavoastră nu există. Acei mulţi, ar putea fi multe. Pentru că despre femei este vorba. Dacă bărbaţii ar fi putut face întrerupere de sarcină, discuţiile şi dezbaterile ar fi fost probabil altele. Multe care recurg la avort îşi asumă propriile fapte. Noi, ca societate, ca stat ar trebuie să respectăm autonomia morală a femeilor. Nu este dreptul nostru să decidem în locul acestor femei. Iar consilierea despre care scrieţi, există, este inclusă în Legea Drepturilor Pacientului 46/2003, însă este încadrată în deplinul respect pentru demnitatea persoanelor ca drept la informare, nicidecum ca obligaţie. Această obligaţie este semnul unei gândiri totalitare.

Vă invit să citiţi punctele controversate ale consilierii obligatorii „a mămicilor care vor să avorteze, în sensul în care le conştientizează asupra implicaţiilor unui avort”, paginile 3 şi 4.    

Avortul nu este nici pe departe consecinţa plăcerii necontrolate. Este urmarea precarităţii informaţionale şi educaţionale. Este urmarea lipsei educaţiei sexuale privind mijloacele contraceptive, a planningului familial şi a lipsei de responsabilitate mutuală în actul sexual. Toate acestea sunt „sublime, dar lipsesc cu desăvârşire” aproape pentru că România în care trăim este în continuare caragialescă.