Educaţia sexuală între panică morală şi obligaţie
0
Pentru mulţi, ce este copilul şi ce este copilăria fac parte din bunul simţ general. Din punct de vedere istoric însă, copilăria şi ceea ce înseamnă să fii copil variază cultural, religios şi, mai ales, diferă în funcţie de perioadele istorice prin care a trecut omenirea.
Cine este copil şi ce înseamnă să fii copil s-a schimbat nu doar pentru că noi am acumulat mai multă cunoaştere despre nevoile copilului, ci şi ca un răspuns la alte tipuri de transformări ori dezvoltări sociale, politice şi religioase.
În secolul al XIX-lea, Parlamentul britanic a reglementat munca făcută de copiii care aveau între 6 şi 13 ani şi a stabilit că puteau munci săptămânal „numai” 48 de ore. Aceste informaţii ne spun că atunci era legal ca un copil de 6 ani să muncească în fabrică. În prezent, este sancţionată legal munca realizată de copii în condiţii de exploatare şi/sau muncă periculoasă care poate avea efecte adverse asupra dezvoltării fizice, sociale, psihologice, etice şi afective a copilului. Desigur însă că reglementarea legală nu a dus în întregime la dispariţia muncii copiilor care afectează drepturile acestora, de exemplu dreptul la educaţie - din cauza unei evoluţii lente a valorilor şi nomelor, din raţiuni socio-economice etc.
Societăţile separă societatea în adulţi şi copii în baza informaţiilor biologice, a diferenţelor în dezvoltarea cognitivă şi emoţională, a capacităţii de a înţelege consecinţele propriilor acţiuni. Ştiinţa, filosofia, religia contribuie la această înţelegere. Vârsta e unul dintre criterii, serveşte aşadar acestei demarcări între lumea copilăriei şi cea a adulţilor. Vârsta biologică oferă informaţii relevente despre nevoile copilului. Copiii îşi încep viaţa ca fiinţe complet dependente, ei trebuie să se bazeze pe alţii, pe adulţi, pentru a primi îngrijirea de care au nevoie ca să devină independenţi. Această legătură bazată pe iubire, grijă, îndrumare, la modul ideal, se dezvoltă în relaţie cu părinţii lor, familia lor, dar când adulţii care răspund de ei nu le pot satisface nevoile, este de datoria societăţii să joace acest rol. Societatea a evoluat înspre paradigma drepturilor copiilor pentru că adulţii, statele, organizaţiile nu au răspuns adecvat nevoilor copiilor, dar şi pentru că înţelegerea nevoilor acestora s-a îmbunătăţit pe măsură ce am avut acces la date ştiinţifice.
Copiii ca purtători de drepturi
Ideea de drepturi ale copiilor este de dată recentă, cu alte cuvinte ideea că sunt drepturi care îi privesc pe copii în calitatea lor de copii este o dezvoltare recentă. Cea mai puternică întărire a acestei evoluţii a percepţiei asupra copiilor - potrivit căreia copiii au drepturi - se găseşte în Convenţia pentru Drepturile Copilului a Naţiunilor Unite. Aceasta stabileşte un set separat de drepturi pentru copii şi tineri ca o recunoaştere a faptului că, în viaţa noastră, copilăria reprezintă o etapă specială. Este o etapă cu multe transformări, în care creştem şi învăţăm, în care avem nevoie de ceilalţi pentru a avea grijă de noi şi pentru a ne ajuta să fim în siguranţă, în care ar trebui să ne bucurăm de viaţă. În 1989, Naţiunile Unite au căzut de comun acord că este nevoie de o convenţie specială pentru copii.
România a ratificat Convenţia pentru Drepturile Copilului prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990, iar în 2004 a fost adoptată o lege specială pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului (Legea nr. 272/ 2004, republicată cu modificările şi completările ulterioare). Copiii nu sunt proprietatea părinţilor, au drepturi ale lor, şi doar unele din aceste drepturi sunt exercitate de către părinţi. Iar părinţii, în cazul în care încalcă aceste drepturi, pot fi decăzuţi din ele. Copiii au dreptul inclusiv la informaţie ştiinţifică, obiectivă care să le ofere toate instrumentele necesare şi pentru viaţă.
Dincolo de aceste măsuri, există probleme serioase cu care se confruntă copiii de la risc de sărăcie şi excluziune socială, abandon şcolar, abuz, exploatare sexuală ori prin muncă, neglijare, cea mai mare rată de naşteri din Europa în rândul adolescentelor şi altele. Găsiţi aici, pe website-ul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, datele din 2002 până în 2019 http://www.copii.ro/statistica-pe-ani/. Acţiunile sau inacţiunile unui guvern sau ale unor politicieni cu putere de decizie, de exemplu parlamentari, afectează copiii foarte puternic. Aproape orice domeniu de politică guvernamentală (de exemplu, educaţie sau sănătate publică) afectează copiii într-un mod sau altul. Elaborarea unor politici limitate, ce nu ţin cont de problemele cu care se confruntă copiii, elaborarea unor politici lipsite de viziune, care nu pornesc de la interesul superior al copilului şi de la datele din actualitate dăunează lor şi tuturor membrilor societăţii.
Copiii şi sexualitatea
Este mai simplu să discutăm cu copiii despre educaţie, petrecerea timpului liber decât despre sexualitate, îndrăznesc să afirm că aici avem consens cvasi-general. Doar că sexualitatea este o parte fundamentală a existenţei umane, iar copiii şi tinerii descoperă şi această componentă care are nevoie să fie abordată cu grijă, interes pentru că face parte din binele dezvoltării copilului. Există dificultăţi consistente în a discuta despre copii şi sexualitate pentru că, la modul general, există dezacorduri cu privire la sex şi sexualitate. Pentru anumiţi părinţi, tema este religioasă şi este modelată de credinţele unei anumite confesiuni. Pentru alţi părinţi, interesul este reprezentat de prevenirea sarcinii, de boli cu transmitere sexuală. Nu spun că sunt singurele abordări, ci că acestea există. După cum interes ridică informaţii despre consimţământ, prădătorii sexuali din mediul digital şi altele.
Să privim cu mai multă atenţie noţiunea de consimţământ. Nu trăim într-o lume ideală. Consimţământul îndeplineşte funcţii sociale, politice şi legale importante în societatea actuală. E tentant să ne gândim că în relaţii sexuale consimţământul a fost mereu un element central al interacţiunii dintre persoane sau că acesta este la modul general valorizat şi considerat o condiţie morală esenţială în actul sexual. Deşi e tentant moral, e greşit factual. Nu ar fi bine să înveţe copiii şi tinerii despre această ”magie morală” numită consimţământ? Nu de alta, dar chiar adulţii au mari probleme în a înţelege consimţământul. Magistraţii, de exemplu. Analiza practicii judiciare a arătat că unii magistraţi au considerat că o minoră de 12 ani a consimţit să întreţină relaţii sexuale cu bărbaţi cu vârsta între 19 şi 38 de ani. Citiţi articolul Dianei Oncioiu publicat în 2019 sau investigaţia jurnaliştilor de la Libertatea. Recent, până şi Consiliul Superior al Magistraturii a decis să sesizeze Inspecţia Judiciară pentru realizarea unui control care să urmărească ”practica instanţelor şi parchetelor referitoare la aprecierea consimţământului ca fiind valabil sau nevalabil prin raportarea la vârsta victimei”.
Educaţie sexuală şi panică morală
Nu este prima dată când în societate se apasă pe pedala care induce panică morală. Ceva ameninţă valorile societăţii şi interesele acesteia. Dacă nu mergeţi să votaţi la referendum se va legaliza căsătoria între homosexuali, după care aceştia vor putea să adopte copii şi vă vor fura copiii. Presupun că vă aduceţi aminte de aceste mesaje din perioada 2016-2018 care s-au intensificat înainte de luna octombrie când a avut loc referendumul pentru modificarea definiţiei căsătoriei din Constituţie.
Dacă introduceţi educaţia sexuală în şcoli, veţi fura inocenţa copiilor şi îi veţi traumatiza pe viaţă cu ceea ce spun manualele şcolare. Acestea sunt mesajele din prezent care sunt menite să inducă panică morală tot legată de copii.
Societăţile par să experimenteze din când în când episoade de panică morală unde un anumit grup şi o schimbare legislativă ajung să fie definite ca ameninţare la adresa valorilor societăţii, a intereselor acesteia. Oamenilor li se induce teamă, îngrijorare, după care urmează un efort susţinut de a se proteja de ceea ce generează această stare, să revină pe un teren sigur.
De data aceasta, panica morală este construită în jurul educaţiei sexuale.
Cum trebuie să fie abordată tema sexualităţii cu copiii? Ce informaţii ar trebui să primească aceştia? Întrebările sunt foarte importante şi au apărut în spaţiul public nu doar în România, ci în toate statele care au regândit informaţiile pe care le oferă copiilor şi au introdus educaţia sexuală în şcoli. Danemarca are deja o tradiţie de 50 de ani de educaţie sexuală obligatorie în şcoli.
Opoziţia faţă de educaţie sexuală îşi are rădăcinile în câteva credinţe dominante despre copii.
Copiii sunt văzuţi drept complet inocenţi în aspecte legate de sexualitate şi au, aşadar, nevoie de protecţie sau copiii sunt văzuţi ca deja deţinând un bagaj de informaţii, de exemplu, cum să se protejeze de boli cu transmitere sexuală, aşadar, nu mai au nevoie de ore de educaţie sexuală. Ambele abordări nu ţin cont de datele din realitate. Dacă le negi accesul copiilor şi tinerilor la informaţii despre sexualitate, le negi, în fapt, formarea unor abilităţi care îi ajută să ia decizii informate despre sex şi sexualitate. Orele de educaţie sexuală ajută şi la integrarea sexualităţii într-o concepţie sănătoasă despre viaţă, alături de beneficiile deja subliniate în spaţiul public, precum: prevenirea sarcinilor la adolescente, a bolilor cu transmitere sexuală, inclusiv înţelegerea implicaţiilor emoţionale ale vieţii sexuale. Multe din problemele cu care se confruntă copiii se diversifică inclusiv pe măsură ce evoluează tehnologia, de exemplu. Înţelegerea consimţământului, a graniţelor pe care cineva nu trebuie să le încalce pot apăra inclusiv împotriva prădătorilor sexuali din mediul online.
Copiii şi tinerii au nevoie de aceste informaţii şi au dreptul să le obţină în cadrul şcolilor. Altfel, le vor lua, cel mai probabil, de pe internet, se vor inspira din concepţiile despre femei şi bărbaţi, sexualitate ale unor persoane pe care le admiră, inclus vloggerul devenit celebru în ultimele zile care îndemna la viol şi agresiune sexuală -
Copiii au dreptul la informaţii ştiinţifice care să le ofere conţinut adecvat despre sexualitate. În acelaşi timp, în opinia mea, avem obligaţia morală să le oferim informaţiile în cadrul şcolilor fiindcă au nevoie de aceste date pentru binele vieţii lor. Procesul educational trebuie să respecte principii precum obiectivitatea, pluralismul, să stimuleze raportarea critică faţă de lume. Credinţe religioase particulare, credinţe filosofice particulare pot fi respectate în şcoală, dar asta nu înseamnă că educaţia publică trebuie să fie clădită pe aceste credinţe particulare ale unor părinţi. Educaţia sexuală obligatorie nu încalcă libertatea părinţilor de a-şi educa propriii copii în conformitate cu credinţele lor religioase. Părinţii sunt liberi să îşi educe copiii după şcoală, în weekend, prin urmare au acest drept de a educa potrivit convingerilor religioase. Statul trebuie să furnizeze educaţie obiectivă, ştiinţifică, pluralistă fără să îndoctrineze. Dacă renunţăm la caracterul ştiinţific al educaţiei, foarte multe nu se vor putea discuta în şcoală deoarece lezează credinţele religioase ori filosofice ale oamenilor.
Se încarcă comentariile...
