Dreptul de a nu minţi într-o lume potrivnică

Cândva, într-un interviu, dacă nu mă înşel chiar în cel acordat regizorului Alexandru Solomon şi inserat în filmul acestuia Război pe calea undelor, Monica Lovinescu spunea că unicul instrument pe care l-a avut la dispoziţie în lupta ei de o viaţă împotriva comunismului a fost un microfon. Microfonul postului de radio Europa liberă.

Care, la rândul său, nu a fost nici el decât un post de radio, nici mai mult, nici mai puţin. A fost însă un post de radio adevărat, un instrument media de la care aproape cincizeci de ani zecilor, sutelor de milioane de oameni căzuţi victimă nopţii totalitare li s-au adresat, în limba lor, conaţionali de-ai lor, oameni care au avut ceva de spus.

Europa liberă şi institutul ei de cercetare

Europa liberă în limba română a reprezentat un adevărat fenomen. A avut o audienţă ieşită din comun, a fost cel mai ascultat serviciu din întreg complexul Europa liberă-Libertatea, cu sediul la München. Dar dacă radioul s-a bucurat de o imensă popularitate, o popularitate ce a dat fiori conducerii comuniste de la Bucureşti, lui Nicolae Ceauşescu personal, relativ puţini au fost românii care ştiau că pe lângă secţia de emisiuni, postul dispunea şi de un institut de cercetare. Sarcina principală a respectivului institut consta în a elabora lucrări, rapoarte pe diverse domenii, redactate în limba engleză, destinate publicului avizat occidental- specialişti guvernamentali, diplomaţi, cercetători, ziarişti, studenţi interesaţi de evenimentele din România. Puţini dintre angajaţii respectivului institut apăreau direct în emisiuni- excepţiile au fost Carmen Pompey (Anca Croitoru), Vladimir Socor, Dan Ionescu, Michael Shafir, Crisula Ştefănescu şi, desigur, Annely Ute Gabanyi, aceasta din urmă, o anumită perioadă chiar şefa compartimentului românesc- puţine dintre lucrările scrise de ei şi de colegii lor au intrat nemijlocit pe post. Cu siguranţă, ele au servit informării şi documentării redactorilor.

O recuperare

Cartea Ceauşescu şi scriitorii –Analize politico-literare în timp real datorată lui Annely Ute Gabanyi, volum masiv de mai bine de 500 de pagini, apărută în 2013 la Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi  înseamnă, ca şi Cultul lui Ceauşescu (Editura Polirom, Iaşi, 2003), o recuperare a unei anumite părţi din această arhivă. Ca şi o dovadă a valorii ei.

În prefaţă, doamna Gabanyi dă glas nemulţumirii sale personale, după părerea mea cum nu se poate mai justificată, generată de faptul că îndată după 1989 s-a instaurat în România ceea ce autoarea numeşte “o viziune anistorică a politicii culturale a acelor vremi, viziune care a dus la o înţelegere oarecum simplistă, nivelatoare, maniheică a faptelor din perioada comunistă din România”. Semnatara îşi exprimă deopotrivă dorinţa ca prin studiile sale să se afle “îngrădirile cu care s-au confruntat creatorii de artă în perioadele foarte diverse ale epocii comuniste în România, cum şi prin ce mijloace au rezistat scriitorii adevăraţi dictatului politic...”.

Cred că articolele reunite între copertele cărţii, dincolo de unele mici, la urma urmei, neimportante erori de informare, probabil inevitabile din pricina faptului că autoarea a fost nevoită să desluşească dinamica faptelor şi evenimentelor nu direct, prin observaţie la faţa locului, ci în primul rând prin lectura atentă a presei româneşti şi cititul printre rânduri, o presă, după cum bine ştim intens cenzurată (de altminteri, găsim chiar în carte câteva valoroase studii despre meandrele evoluţiei cenzurii în România, studii grupate într-o secvenţă aparte) dovedesc că Annely Ute Gabany şi-a împlinit dorinţa.

Ele, articolele, mai arată însă şi că titlul ales pentru volum nu este îndeajuns de acoperitor. Da, e adevărat, doamna Gabanyi a fost, este un atent, rafinat şi calificat observator al vieţii literare româneşti postbelice. Cartea conţine, bunăoară, interesante, pătrunzătoare analize ale unor scrieri literare de mare impact ( mă gândesc în principal la Delirul şi la Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda) cărora le este evaluată valoarea atât din perspectiva estetică cât şi a curajului, a moralităţii, a sfidării pragurilor ideologice admise de către autorii lor. În  realitate însă, cartea are meritul de a ne pune la dispoziţie captivante şi aplicate diagrame ale sinusoidelor politicilor culturale ale regimului comunist, ale alternanţelor, uneori înşelătoare, între liberalizarea reală sau doar simulată şi revenirea la dogma cea mai severă şi la controlul cazon, poliţienesc, pe care comuniştii români au dorit să îl impună asupra literaturii, artei, istoriografiei, mişcării ideilor din România.

Sinusoida comportamentelor individuale

Pe lângă sinusoida politicilor culturale, pe lângă decriptare raporturilor dintre cultură şi politică, dintre evenimentele politice şi înăsprirea sau relaxarea controlului ideologic asupra literaturii şi artei, asupra presei, asupra cinematografiei, Ceauşescu şi scriitorii- Analize politico- literare în timp real deţine calitatea de a evidenţia sinusoida unor comportamente individuale, ale unor treceri spectaculoase, dar şi dezamăgitoare, dintr-o tabără în alta ale unor scriitori precum Adrian Păunescu (cartea conţine câteva foarte bune analize dedicate fenomenului reprezentat de Cenaclul Flacăra condus de poetul în cauză), Nichita Stănescu, D. R. Popescu. Legat de acesta din urmă, aş atrage atenţia asupra felului minuţios în care Anneli Ute Gabanyi comentează Conferinţa Scriitorilor din anul 1981, surprizele legate de alegerea Consiliului, felul în care scriitorii au înfruntat voinţa de diktat a fruntaşilor Partidului Comunist, speranţele puse în alegerea în fruntea breslei a autorului Vânătorii regale, dar şi dezamăgirile ce au urmat. Dezamăgiri care – cine ştie?- poate că au fost chiar imposibil de evitat în ceea ce au însemnat anii 80, deceniul satanic, cum îl numea Mircea Zaciu în Jurnalul  său, un deceniu al unor mari asalturi împotriva gândirii, asupra fiinţei şi spiritului uman, al unor rezistenţe imposibil de negat, dar şi al unor mari compromisuri.

Ţin să mai remarc o importantă însuşire a volumului de studii al doamnei Gabanyi. Însuşire ce derivă tocmai din refuzul atitudinilor simplificatoare. Am fost obişnuiţi cu afirmaţia în conformitate cu care anii 1965-1971 ar fi fost aceia ai unei neaşteptate şi ample liberalizări. Că liberalizării i s-ar fi pus capăt brusc, odată cu Tezele din iulie, produs al Plenarei C. C. al PCR dintre 6 şi 9 iulie 1971. Că respectivele teze, întărite în plenara din toamna aceluiaşi an, ar fi fost inspirate de modelul chino-corean ce l-a fascinat pe Nicolae Ceauşescu odată cu vizita sa în Asia din iunie 1971. Anneli Ute Gabanyi nu neagă importanţa respectivului moment. Subliniază chiar amprenta revoluţiei culturale chineze asupra politicilor culturale impuse de Nicolae Ceauşescu după vizita sus-menţionată. Dar desluşeşte primele semne pregătitoare ale întoarcerii foii încă din anul 1968.

1968, cu toată complexitatea lui de fapte, a fost puternic resimţit în România. Generalul De Gaulle se afla în vizită aici când a izbutit revolta de la Paris-Nanterre, prefaţa celebrului mai francez. A fost o vizită prin care Ceauşescu a marcat un nou succes în politica lui externă, o politică pe care a ştiut să o capitalizeze foarte dibaci în favoarea propriei sale imagini de conducător atipic, nesupus Moscovei, făcând figură aparte faţă de ceilalţi lideri din ţările socialismului real. În 1968, odată cu scoaterea de pe scena publică a lui Alexandru Drăghici şi prin reabilitarea interesată a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, tânărul lider al PCR practic a câştigat lupta pentru putere, asupra căreia s-a concentrat în primii trei ani ai domniei sale. Anii adevăratei liberalizări.

În august 1968, prin neimplicarea în invazia Cehoslovaciei, Ceauşescu i-a avut alături pe mulţi intelectuali români care s-au înscris în PCR, dar a şi descoperit ce mare aliat îi este cartea naţionalistă. A descoperit plăcerea marilor adunări populare al căror rost era acela de a-l aclama. În decembrie, odată cu manifestaţiile studenţeşti de protest şi decizia de a le pune capăt cât mai rapid cu putinţă a devenit limpede că perioada de miere dintre partid şi popor s-a încheiat.

În 1968, Crin Teodorescu monta la Teatrul L.S. Bulandra Victimele datoriei, ultimul mare spectacol cu o piesă de Eugène Ionesco pe o scenă românească,de dinainte de 1990. Mai apoi, Ionesco a devenit mult mai greu reprezentabil, pe urmă imposibil de introdus în repertorii. Doi ani mai târziu, Ceauşescu reacţiona violent, neaşteptat de nervos, la adresa filmului Reconstituirea al regizorului Lucian Pintilie. În cuvântări încă mai admitea libertatea de creaţie, dar preciza şi că partidul va publica şi va achiziţiona numai ce îi este lui pe plac. Disensiunile dintre creatorii retrograzi, care, în mod interesat, nu recunoşteau existenţa unei linii de demarcaţie între ceea ce s-a scris în anii 50 şi literatura creată de progresiştii afirmaţi în anii 60 au sporit în intensitate, primii aflându-şi sponsorul moral în chiar secretarul general al partidului. Lucru de care au profitat din plin şi ei, şi comilitonii lor mai tineri. Citind rapoartele redactate de Annely Ute Gabanyi, grupate în carte în şapte secţiuni mari- Semne prevestitoare ale redogmatizării după 1968, Opoziţie şi conformism, Cenzura, Mişcarea Goma, Cultura de masă versus cultura elitelor, Teme naţionale, controverse, Congresul culturii-plus o Anexă- ajungem în posesia unei imagini clare, dinamice, extrem de bine argumentată, nealimentată de speculaţii, fundamentată pe o riguroasă analiză a detaliilor, nemarcată de senzaţionalism, exaltări ori exagerări a felului în care a involuat cultura română în perioada în care la conducerea României s-a aflat Nicolae Ceauşescu, a impactului negativ pe care l-au avut asupra ei întărirea controlului ideologic şi tot mai accentuatul cult al personalităţii Conducătorului, a mediului ostil în care adevăratele valori au încercat să îşi conserve libertatea de creaţie şi dreptul de a nu minţi.

Anneli Ute Gabanyi- Ceauşescu şi scriitorii-Analize politico-literare în timp real;

Traducere de Elena Buscă şi Andreea Scrumeda;

Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Bucureşti, 2013