Don Cayo, fiul Hoitarului

 „Conversaţie la Catedrală" este romanul total al lui Mario Vargas Llosa.

Minutul de lectură

Un uragan pe mai multe voci, care dezbracă de năravuri dictaturile militare abătute asupra Americii Latine. Studiu de caz: Peru, ţara al cărei steag îl poartă Llosa peste tot în lume, inclusiv pe scena Premiului Nobel.

„Locotenentul auzi de undeva fluieratul unui canar. Că dacă-i era chiar nevastă, don? Cum de nu, nevastă-n faţa lui Dumnezeu, o istorie care a zguduit Chincha. Cum s-a-ntâmplat, don? Păi să vă zic, s-a-ntâmplat cu mulţi ani în urmă, când familia Bermudez şi-a luat tălpăşiţa din ferma clanului De La Flor. Familia, adică bătrânul zis Hoitarul, cuvioasa doña Catalina şi fiul, don Cayo, care pe-atunci mai mergea încă de-a buşilea. Hoitarul fusese vechilul moşiei şi, când veni la Chincha, lumea zicea că De La Flor precis l-a dat afară pentru matrapazlâcuri. În Chincha s-a făcut cămătar. Când cineva n-avea bani, se ducea la Hoitar, am nevoie de-atât, ce-mi laşi în gaj? Inelul ăsta, ceasul ăsta, şi dacă omul nu plătea, el se-alegea cu lucruşoarele, iar dobânzile cerute de Hoitar erau aşa pipărate, încât datornicii mureau înainte de-a putea plăti. De-aceea i se zicea Hoitarul, don: se hrănea cu cadavre. S-a umplut de bani foarte curând şi pe deasupra a dat lovitura când guvernul generalului Benavides a-nceput să-i aresteze şi să-i deporteze pe aprişti; subprefectul Nuñez dădea ordinul, căpitanul zis Zgârienoadă îl vâra la răcoare pe aprist şi-i prigonea familia, Hoitarul îi vindea la mezat lucrurile de prin casă şi-apoi îşi împărţeau pleaşca între ei. Şi cu banii lui, Hoitarul a ajuns important, don, s-a ales chiar primar al Chinchei şi să-l fi văzut cu gambetă-n Piaţa Mare, în timpul defilărilor cu-ocazia sărbătorii naţionale. Şi i s-au suit fumurile la cap. A început să-l silească pe fi-su să poarte pantofi şi să nu se mai înhăiteze cu metişi sau cu negri. Când era numai' de-o şchioapă jucau fotbal împreună, şterpeleau fructe de prin livezi, Ambrosio era primit în casă şi Hoitarului nici că-i păsa. Când au câştigat însă căcălău de bani l-au dat afară, şi pe don Cayo-l certau dacă-l mai prindeau cu el. Dacă i-a fost servitor? Nici pomeneală, don, prieten i-a fost, dar asta numai când erau atâtica. Negresa ţinea pe-atunci o dugheană prin apropiere de locuinţa lui don Cayo, aşa că el şi Ambrosio petreceau de minune, ţinându-se de pozne. Mai apoi însă i-a despărţit Hoitarul, don, viaţa. Pe don Cayo l-au trimis la Colegiul José Pardo, iar pe-Ambrosio şi pe Perpetuo, negresa, ruşinată de-arestarea lui Trifulcio, i-a trimis la Mala, şi, când s-au întors la Chincha, don Cayo era nedespărţit de unu' de la José Pardo, numit el Serrano, adică munteanul. Ambrosio-l întâlnea pe stradă, dar nu-i mai zicea tu, ci dumneata.

Când aveau loc manifestări de-ale ălora de la José Pardo, don Cayo recita, îşi citea discursul, la defilări ducea stindardul. Copilul-minune al Chinchei, ziceau, viitoarea minte luminată a ţării, şi Hoitarului nu-i mai tăcea gura tot vorbind de fi-su, ăsta o s-ajungă departe, zicea. Şi chiar c-a ajuns, nu, don?"

Mario Vargas Llosa - „Sărbătoarea Ţapului", Editura Alfa, 2002

Selecţie de Grigore Cartianu