Domnului Preşedinte Iohannis

Flancat de Valeriu Zgonea şi Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele ales Klaus Iohannis se îndreaptă cu paşi repezi către sala plenului din Parlament unde urmează să ţină un discurs istoric. Are statura unui monument şi abia-l vedem mişcându-şi braţele, dar creierul său parcă nu a intrat încă în hipoxie.

Din mulţimea în culori monotone, se remarcă roba albă a Patriarhului Daniel care încearcă să ne convingă că pomana va duce la iertarea păcatelor. E dimineaţa ploioasă a investiturii lui Klaus Iohannis dintr-un decembrie care a început în stradă.

Am văzut atunci un om viu care mergea pe picioarele lui, şi nu un om care azi e purtat, pe targă, între mai multe spitale. Dacă nu ajută cu nimic, Klaus Iohannis măcar lasă impresia că nu strică nimic, deşi ne sperie când mai vorbeşte din când în când: „Soţia mea Carmen şi cu mine ne-am gândit de multe ori, în viaţa noastră anterioară, cum ar fi să venim la Ierusalim. Şi iată, am venit într-o poziţie care mă face să stau în faţa dumneavoastră”. Preşedintele se gândeşte deja la viaţa lui anterioară şi probabil la cea viitoare, semn că-şi simte „moartea“ apropiindu-se. Imaginile cu el purtând kipă şi stând în tăcere şi rugăciune la Kotel nu sunt cu nimic diferite de mandatul lui de până acum. Pentru că tăcerea lui în faţa noastră este mult mai înfricoşătoare.

Cu toate astea, suntem îndreptăţiţi să credem că singura parte anatomică vie a preşedintelui Klaus Iohannis este mâna cu care semnează legi. Mâna lui dreaptă ar putea fi rămăşiţa mumificată a unuia care, acum doi ani, ar fi fost considerat făcător de minuni. Ar mai lipsi doar pelerinajul, făcut în coate şi printre îmbrânceli, la mâna promulgatoare de legi. Numai că Iohannis nu poate fi asemănat decât cu un copac bătrân care face umbră inutil curţii de la Cotroceni şi printre ale cărui crengi mai bate, la nivel declarativ, vântul reformei din când în când.

E înfiorător, cel puţin pentru mine, să fiu votantul unui preşedinte mort – dar încă în funcţie – care a devenit primul purtător de cuvânt al României ales vreodată prin vot popular. Trăiesc în ţara viermilor care ne mişună la propriu printre răni şi locuită nu de nouăsprezece milioane de oameni cu drepturi egale, ci doar de trei milioane de semnături. E înfiorător să locuiesc în ţara primarilor aleşi care-şi conduc oraşele din închisori, să trăiesc cu gândul că eu sau cei din jurul meu am putea muri nu din cauza unor boli fatale, ci pentru că am avut neşansa să ajungem într-un spital public.

[...] Iohannis a fost, până acum, un preşedinte absent, un personaj politic ale cărui picioare s-au târâit în loc să meargă înainte şi a cărui gură s-a oprit din vorbit înainte să înceapă să vorbească.

Acum nu ne mai rămâne decât să privim şi să criticăm, cu pumnii strânşi şi minţile înnebunite, aşteptând ca bătrânul copac din curtea de la Cotroceni să se prăbuşească sub propria greutate, ca preşedintele mort al celor şase case să fie absorbit de o parte a istoriei irelevantă până şi pentru viitoarele manualele din şcoli. Pentru că Iohannis a fost, până acum, un preşedinte absent, un personaj politic ale cărui picioare s-au târâit în loc să meargă înainte şi a cărui gură s-a oprit din vorbit înainte să înceapă să vorbească. Pentru că omul faptelor numai fapte nu a făcut şi pentru că a fi preşedintele unei ţări dezbinate este un efort, iar Iohannis nu a fost capabil să facă efortul ăsta.

Domnule preşedinte Iohannis,

Eu nu mi-am luat înapoi like-ul de pe Facebook şi nici nu am de gând. M-am născut puţin după '89 şi sunteţi al doilea preşedinte pe care am pus ştampila de vot, iar like-ul meu şi al celorlalţi nu înseamnă validarea exercitării mandatului dumneavoastră de până acum. Dacă aş putea, în schimb, mi-aş retrage votul pe care vi l-am dat, şi nu pentru ce nu aţi promis şi nu aţi făcut până acum, ci pentru că mi-e teamă de ceea veţi face şi nu veţi face de-acum încolo. Dar nu pot să mi-l retrag, aşa că – purtând responsabilitatea lui, vă asigur că, dacă am ieşit în stradă şi v-am susţinut, la fel pot să ies şi împotriva dumneavoastră.

Iar finalul, vă mai asigur, rămâne deschis.

*Titlul iniţial al articolului – „Moartea domnului Iohannis“, o referinţă cinematografică la pelicula „Moartea domnului Lăzărescu“, în regia lui Cristi Puiu – a fost modificat dintr-o decizie editorială.