Doi negociatori, trei armate, plus covorul roșu
0La negocierile din Alaska s-a mers pe covorul roșu, mașinile blindate cu număr de Rusia s-au plimbat printr-o bază militară americană, nu s-a semnat nimic dar s-a decis, probabil, totul, ceilalți spectatori, Europa, Ucraina, vor afla în reluare despre ce a fost vorba. Iar noi, după aceea.
Text scris cu o zi înainte de negocierile din 15 august dintre președintele Trump și președintele Putin
Europa nu participă la negocierile din Alaska despre soarta unui conflict în spațiul european, iar România nu este parte a vreunui format pan-european de vârf în care să fie discutată problematica ucraineană și strategia de securitate a Estului continentului.
Noi nu suntem nici măcar martori la frustrările Bruxelles-ului, consolându-ne cu trilaterale organizate pe perimetrul limanurilor de nisip din nord-vestul Mării Negre.
În neputința noastră nu suntem primiți nici măcar să solidarizăm cu neputința europeană.
Până la urmă ceea ce se întâmplă în Alaska are o logică: tot timpul s-a afirmat că războiul din Ucraina este unul prin proxi, Kievul făcând doar sacrificiul ritual pentru a-și demonstra loialitatea față de valori, principii și câteva noi paragrafe adăugate pe repede înainte la constituție.
Conflictul - hibrid desigur, nu mai luptă nimeni pe clasic - este, ce mai încolo și încoace, între Rusia și SUA, este normal ca părțile care se înfruntă să încerce și să se împace.
Cât despre Ucraina, există un proverb german explicativ: ”un război mare lasă țara cu trei armate: o armată de ologi, o armată de văduve şi o armată de hoți”.
Germania, și nu e singura, știe despre ce este vorba, a numărat de două ori într-o jumătate de secol cele trei armate.
La fel și Rusia, deși postura actuală pare că o favorizează, dar cele trei armate sunt și în cazarma învingătorilor.
Negocierile de la Anchorage sunt idolatrizate de parcă cei doi lideri s-ar întâlni de fapt în templul păcii decorat cu ramuri de măslin.
Războaiele nu se încheie, totuși, când una din părți decide acest lucru, sfârșitul este atunci când, pentru una din părți, dispar șansele la victorie.
Războaiele nu se încheie când se pierd teritorii, doar atunci când soldații simt că prețul sângelui a devenit mai mare decât prețul pământului.
Războaiele se încheie când popoarele și armatele nu se mai simt reprezentate de liderii lor, când se rupe legătura de încredere între cele două părți.
Contractul care îi interesează pe combatanți, singurul, este cel care le spune când se întorc acasă.
Ucraina a luptat cu neașteptată vigoare, e din aceeași spiță de războinici din est pentru care războiul e a doua natură, dar tovarășii ei de drum, partenerii, au obosit înainte de vreme.
Problematica războiului se apropie de sfârșit, se lucrează la detalii, câte sate și orașe mai trec dintr-o mână în alta, unde se va ridica gardul noilor granițe, pentru că vor fi noi granițe, când se vor face ultimele transferuri de cadavre, de prizonieri, de cetățeni care vor alte adrese pe pașapoarte, se va întâmpla și așa ceva.
Problematica păcii care urmează este, însă, mai complicată, mult mai complicată, pentru că pacea va trebui să stabilească un învingător (sau mai mulți) și un învins (sau mai mulți), pacea va costa, pacea va stabili noi repere de comportament în relațiile internaționale, va arăta dacă Europa este un continent, o idee sau o mulțime de state luate câte unul.
Probabil, nu despre pace imediată va fi vorba în Alaska, nu e anotimpul potrivit pentru așa ceva, fructele păcii se culeg doar după ce toți își potrivesc calendarele și sunt hotărâți să nu pregete la muncile de curățire a grajdurilor războiului.
Nu e clar nici dacă cele două părți sunt la fel de pregătite să îmbrace salopetele diplomației de sfârșit de război.
Dar ne vom limpezi curând.
Text scris după negocierile din 15 august dintre președintele Trump și președintele Putin
Greu să fii analist în ziua de azi.
Să nu confundăm, nu e vorba de ”expert”, să fii ”expert” e foarte simplu, nu trebuie să enunți idei extrem de interesante, nu trebuie să ai prea multă logică, nu trebuie să înțelegi evoluții sau fenomene, trebuie doar să placi, să fii pe linia postului, publicației, fanilor personali, expertul e un fel de avocat permanent al apărării.
Expertul e un pictor la modă, poate să acopere pânza cu ce culoare îi comandă patronul media, sigur va fi o interpretare artistică și independentă a, să zicem, frunzei biblice.
Analistul este, de obicei, un tip izolat, mai retras, care nu se simte bine în lumina reflectoarelor, vrea să înțeleagă, pentru el și pentru cei care au încredere în judecata lui.
Experții sunt cei care știu, analiștii sunt cei care încearcă să afle.
Ușor pentru experți, greu pentru analiști după întâlnirea din Alaska.
Nu s-a decis nimic la vedere, deci Putin a câștigat.
Nu l-a arestat nimeni pe președintele rus, deci Putin a câștigat.
Putin l-a atenționat ceva pe președintele american folosind degetul arătător de la mâna dreaptă, după care Trump a utilizat propriul deget arătător de la propria mână dreaptă pentru a sublinia altceva, un expert de la Antena 3 CNN a observat asta, deci Putin a câștigat.
A mai fost și covorul roșu, oho, câte semnificații ascunde covorul roșu, întins pentru cel pe care o divizie de experți îl vrea arestat, e un mandat internațional pe numele lui, ne jucăm cu justiția?, deci Putin a câștigat.
Un expert din Orăștie, pentru care Bruxelles e a treia Romă, a comparat avioanele prezidențiale trase pe pista Bazei Militare Aeriene Elmendorf - Richardson din Achorage, Alaska, și a observat, știți, mărimea contează, că Air Force One e mult peste Rossia 1, după care a concluzionat și el pesimist: Putin a câștigat!
Alți experți au observat că Putin a fost direcționat într-un tur al aeroportului pentru a da salutul avioanelor de luptă americane F-22, parcate la sol, iar cei doi lideri s-au urcat pe podiumul special amenajat exact în momentul în care un avion invizibil B-2 zbura foarte vizibil pe deasupra, deci Putin a câștigat.
De ce e majoritatea media și a experților din România și din Europa atât de pesimistă privind consecințele summit-ului din Alaska?
O explicație ar fi dependența ideologică și, uneori, chiar și financiară, de centrii europeni de putere, aflați încă în siajul fostei administrații americane.
Președintele Trump, precum și mulți dintre membrii executivului condus de acesta, sunt încă priviți cu suspiciune, impunerile de tarife economice sau de linii roșii pentru bugetele militare au produs cel puțin murmure dacă nu și scrâșnete din dinți, chiar dacă, la nivel oficial, ”Daddy” este periat pentru ”înțeleptele sale politici globale”.
Europa rezistă și ea cu ce poate, iar atunci când nu poate, când este lăsată să urmărească prin binoclu summit-ul din Alaska, asmute cronicarii de serviciu să retușeze ce se mai poate din neplăcuta realitate din fața ochilor, un fel de ”nu e bine, domnu' Trump”.
Când așteptările să se decidă ceva sunt atât de mari, iar informațiile privind rezultatele întâlnirii sunt atât de puține, ce rămâne e să speculezi interpretând gesturi, cuvinte lăsate în aer la sfârșit de declarații, culoarea cravatelor, poziția mâinilor, tăcerile prietenoase, privirile ostile, dacă programul anunțat nu a fost și respectat, de ce oare, de ce nu...
Problema cu astfel de întâlniri, la care participă delegații numeroase, care au loc cu publicitate multă dar după care se oferă informație puțină, este că ele sunt, totuși, cele în care se decide cum va arăta deznodământul războiului și ce mai trebuie făcut până acolo.
Tot în ele se poate discuta și o agendă mai largă a relațiilor bilaterale, care nu au neapărat centrul de greutate pe războiul din Ucraina.
Pentru Rusia, conflictul cu Kievul este de natură existențială, dar rezolvabilă în câțiva ani, în timp ce problematica nucleară, sau relațiile cu China și, în general, cu ”lumea cealaltă”, cele 85% care nu aparțin Occidentului, sunt domenii care solicită strategii și decizii pentru decenii.
Pentru SUA, situația e aproximativ similară, dar Washingtonul are o agendă și mai încărcată: noua administrație nu mai plasează pe podium subiectul Ucraina, este mai interesată de postura sa economică pe plan global, are același nivel de interes față de China, dar obiectivul este invers, o operație de decuplare a Beijingului de ceilalți competitori, eventual și de Rusia.
La astfel de întâlniri nu se discută detalii, nu se citesc rapoarte, pentru asta sunt grupurile de lucru, consilierii, miniștrii, covorul roșu se întinde atunci când se iau decizii, se cade de acord asupra direcțiilor.
La cald, se pot intui unele din aceste direcții, eventual despre ce decizii va fi vorba, din cele care vor transformate în documente peste câteva luni, poate și mai târziu, dar e un fel ”ruletă rusească” la nivel analitic:
- ”armistițiul” a devenit ”tratat de pace”;
- luni, adică pe 18 august, președintele Zelenski va afla unele din prevederile sale și va fi întrebat dacă are ceva împotrivă;
- ”aliații europeni” vor prelua din responsabilitățile gestionării conflictului din Ucraina, subiectul va fi retrogradat la nivel ”regional”, lăsând restul agendei pentru relațiile bilaterale SUA – Rusia;
- ”schimburile de teritorii” ar putea fi ca la Radio Erevan, ”nu se schimbă, se iau”, o sintagmă pentru frăgezirea factorilor de decizie de la Kiev;
- „tratatul de pace” ar putea presupune și statutul viitor al Ucrainei, ceea ce ar putea însemna schimbări constituționale, ceea ce...
...cred că e de ajuns, că devenim ”experți”.
***
Mai era ceva de spus și de scris despre cum ne poziționăm noi, țara cu cea mai lungă graniță terestră cu Ucraina, în această fotografie a momentului, sunt multe variante de răspuns dar unul corect pare a fi cel oferit de ministrul apărării, Ionuț Moșteanu, referitor la o anumită absență de la festivitățile prilejuite de Ziua Marinei: ”în altă parte”.
Se încarcă comentariile...
