Doar cărţi. Şi-o mierlă, şi un stick

Dimineaţa devreme – atât de devreme încât dimineaţa nu e cuvântul potrivit – mă trezeşte un gând din acela care te presează ca o urgenţă. Nu ştii de unde a venit, nu te întrebi ce şi cum, dar este acolo, ca o nevoie. Şi, ca toate lucrurile dintre somn şi trezie, va avea un serios aer de caraghioslâc odată pus în cuvinte. Aşa că nu-l formulez, stau în pat şi, privind în bezna de la patru spre cinci dimineaţa, îl trăiesc cu un fior pe spinare.

  Dacă sfârşitul lumii va veni anul acesta, ar trebui să îi pun deoparte pe Nabokov şi Beckett.

Nu-i vorba de ultimul papă, negru, nici de războiul dintre cele două Corei, nici de te miri ce ridicole previziuni scrijelite ici, colo. E vorba că – ai aprins lumina pe hol, ai pus de cafea, te-ai aşezat pe marginea patului, mai stăm un pic, aşa – e vorba, desigur, că nu suntem decât nişte fluturi de noapte care se vor dezechilibra în cele din urmă şi vor cădea în lumină.

Şi ce-i de făcut? Păi, în urgenţa gândului care m-a trezit nu mi se arată şi calea. Detaliile. Încrengătura de întrebări şi răspunsuri în care ne putem rătăci şi răni. E doar nevoia personală, ceva intim, un îndemn.

Să iau un stick, poate, şi acolo să pun toate cărţile lor? Dar, zici, cu siguranţă are cine-i salva pe Nabokov şi Beckett; sigur s-a şi făcut deja; n-aş fi aşa sigură, fiecare lasă pe celălalt; dar eu vreau să salvez, strecor jenată desluşindu-mi mai bine urgenţa, şi traducerile noastre; râzi; păi, poate că e de râs; şi totuşi, cam doare; câte dintre nevoile noastre intime nu sunt de râs când le strivim în cuvinte?; poate o să pun pe un stick, unul metalic, mic, solid, de ţinut mereu în buzunar, ca un glonţ – nu, mai degrabă ca un inel cu un spaţiu secret sub rubin –, sau poate de îngropat undeva, toate cărţile lor, dublate pe unde putem de traducerile noastre, ca să nu poţi spune că fac ceva ce deja face un alt pitic, un fel de dublu de-al meu în altă ţară, pe altă insulă uitată de...; eu am ceva cu stick-ul, nu merge pe stick, tehnologia asta n-o să mai poată fi descifrată, trebuie cărţile-cărţi, ca obiecte; hei, e spaima mea, e urgenţa mea, eu salvez, eu aleg, nu ştiu cum, nu m-am gândit.

Şi, tot aşa, înaintând spre orele dimineţii, gândul iniţial se ramifică, dar lumina îl dizolvă, tot arătând, tot despicând. Şi mă întreb de ce să nu pun şi Cehov, şi ar mai fi atâtea, atâtea de salvat – hei, îţi repet, e stick-ul meu! bine, poate i-aş adăuga pe Dante pentru Beckett şi pe Puşkin pentru Nabokov, ar fi şi greu cu notele de subsol fără sursă – şi mă întreb şi unde să ascund „doza” cu toate acestea, cum să am apoi acces la ea ca să adaug iar şi iar câte un capitol nou, poate câte-un volum.

Pe măsură ce afară se luminează, se risipeşte senzaţia iniţială, se disipează forţa ei magică, acel impuls care te poate face să comiţi un gest care oricui altcuiva i s-a părea nebunie, moft ridicol, lipsă de sens.

Să ştii: între orele patru şi cinci ale dimineţii cântă cel mai cu foc mierlele. Mierla mea, cea care mă şi trezeşte în fiecare primăvară atât de devreme, scoate de două zile un tril nou. Cinci note absolut fidele refrenului I’m a Barbie Girl! Desigur, nu este o imitaţie, este o amestecare a notelor care a dat acelaşi rezultat. Printre trilurile deja cunoscute, pasărea a strecurat de-acum acest hit pe care îl repetă iar şi iar, stârnind zâmbete dincoace de fereastră.

În trilul păsăroiului – un mascul ca smoala care cântă crezându-se o fâşneaţă blondă, o Barbie Girl –  închid ochii şi îmi imaginez o mână care încă nu poate fi imaginată, o lăboanţă de fiinţă din timpuri care vor veni, găsind stick-ul meu străvechi, spărgând codurile şi mirându-se – ochi mari, gură largă – Hm? Hm! şi prăbuşindu-se de atâta frumuseţe.

Cu imaginea acestui monstruleţ al viitorului descifrându-l pe Nabokov în două limbi care au existat cândva – imagine care are ceva înrudit cu o mierlă triluind păpuşeşte un cântecel mort de mult, pe care eu ştiu că o văd astfel exact graţie lui Nabokov – şi cu mierla de fapt tăcând la răsăritul soarelui, adorm în casa amuţită, eliberată de un sâcâitor balast pestriţ al zilelor noastre, din care am putea aminti: scriitorii unei ţărişoare certându-se veşnic pe mai nimic; politicienii unei ţărişoare umflându-se în nişte pene putrede de la rădăcină; un băieţel de şase ani de la „Copiii spun lucruri trăsnite” care vorbeşte despre politicieni, cu nume precise şi cu etichete tocite, numără bani şi cunoaşte de la tăticu’ cuvântul „raşpincă” – cel mai urât copil frumos văzut în viaţa mea şi despre care am tot amânat să scriu, deşi mi-a rupt inima pronunţând cu gura lui mică şi roz nume de oameni mari şi maronii, în loc să spună nume de personaje de basm.

Nimic din ceea ce nu ne trezeşte noaptea cu urgenţa de a fi salvat nu contează. Nimic, nimic, nimic.