Divorţul. Sfârşitul închipuirii şi incinerarea iubirii

Când şi când, auzim de câte un divorţ. Şi parcă ne pare rău. Căci, "ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". Este mesajul hristic ce fundamentează Cununia, ca pecetluire a iubirii între un bărbat şi o femeie, într-un trup mistic numit familie. Atunci, cum de ajung oamenii la divorţ?

Studiind atent  mesajul biblic anterior, răspunsul are două variante, ambele gravitând în jurul iubirii: fie Dumnezeu n-a avut ce să unească, fie omul a găsit o cale să despartă ceea ce Dumnezeu a unit.Să le luăm pe rând

 1.Dumnezeu n-a avut ce să unească. Aici, căsătoria debutează cu lipsa iubirii şi se fundamentează doar pe închipuiri. Sunt destui oameni naivi, pătimaşi sau profitori care cred că o căsătorie este doar o unealtă prin care ei obţin ceea ce visează, un mijloc de satisfacere a propriilor pulsiuni, sau o cale rapidă spre un aranjament financiar. În acest caz, Dumnezeu-iubirea lipseşte din mijlocul viitorilor soţi, iar căsătoria devine o egoistă transformare a celui ce este ajutor potrivit pentru mântuire în sclav legal. Tendinţa de a fugi de Dumnezeu se manifestă la vedere şi în dorinţa unor cupluri de a-şi pecetlui fariseica iubire în afara spaţiului sacru al Bisericii ( prin parcuri, pe maluri de ape, în vârf de munte, etc). Simetric, altele trec Cununia prin spaţiul Bisericii precum gâsca prin apă, de dânşii nelipindu-se harul încununării dragostei. Ba mai cred unii că sunt posibile şi căsătorii cu repetiţie, uitând că numai prima căsătorie este încununare prin Taina Nunţii, a doua şi a treia fiind pogorăminte ale Bisericii. După acestea, nici Domnul nu mai este dispus să înţeleagă joaca de-a familia.

2 Omul a găsit o cale să despartă ceea ce Dumnezeu a unit.Adică să distrugă liantul divin al familiei. În acest caz iubirea dintre soţi a murit, prăpădul extinzându-se adeseori şi asupra copiilor. Cauzele se regăsesc pe o scară cu multe trepte,care coboară în iadul însingurării. Acestea încep de la puţinătatea iubirii dintre cei doi. Apoi, trec prin diverse stadii de sufocare a iubirii, din pricina valurilor vieţii. În final, treptele scării se sfârşesc cu moartea definitivă a iubirii, prin adulter. Aici, constatând efectul nimicitor de suflet al libertinismului sexual, Dumnezeu îngăduie cu amar divorţul. Tocmai din teamă pentru un astfel de sfârşit tragic al familiei, unii practică, iluzoriu, concubinajul. Sufleteşte, aceştia sunt în situaţia celui ieşit din lac şi căzut în fântână: la fel de îngreunat de păcat şi mult mai strâmtoraţi de consecinţe.â

Însă cuvântul haric al Sf. Ap. Pavel fixează clar coordonatele iubirii creştine dintre soţi, în scopul  minimizării riscurilor de divorţ, dar şi al maximizării consecinţelor benefice ale căsătoriei.

El se adresează mai întâi femeilor, viitoare / actuale soţii: Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului. Supunerea nu înseamnă ascultare oarbă, cum aparent s-ar înţelege, ci încredere în capacităţile bărbatului de a fi preot al familiei, un lider iubitor în călăuzirea spre desăvîrşire.

Pentru a explica mai bine această nouă (dar veche totuşi) viziune a divinităţii asupra familiei, Sf, Pavel se adresează apoi bărbatului, care va deveni / este deja capul unei familii: Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica. Adică o iubire jertfelnică, asemenea iubirii răscumpărătoare a lui Hristos pe Cruce. Totodată o iubire a femeii ca pe sine însuşi, în fapt o garanţie a dorinţei bărbatului de a-şi desăvârşi familia, nu de a deveni un dictator al ei. Căci cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte.

Astfel, marele propovăduitor al Domnului, ne oferă şi un veritabil tratament duhovnicesc, aplicabil în caz de ispitire a soţilor spre divorţ.

Dacă toate aceste cuvinte v-au stârnit nemulţumirea, este semn că, mai devreme sau mai târzu, sentimentele de inutilitate a căsniciei, de satrap familial sau chiar gânduri de divorţ vă vor face curte. Căci oricine se împotriveşte iubirii, va sfârşi în izolare sau ură. Iar cine refuză medicamentul, sigur nu se va vindeca.

Poate va crede cineva că singurătatea este mai potrivită, mai ales pentru vremurile tulburi pe care le traversăm. Însă Scriptura ne adevereşte că  omului nu-i este bine să fie singur pe pământ, întrucât singurătatea nu mântuieşte. Tocmai de aceea Creatorul rânduieşte, dintru începuturi, familia, ca icoană a Sfintei Treimi, comuniune desăvârşită a iubirii. Chiar şi monahismul (pe care unii îl asociază greşit cu dezamăgirea în dragoste), înţeles ca o însingurare de cele lumeşti, este tot o căsătorie, de factură mai aparte, a monahului cu Dumnezeu.

Aşa stând lucrurile, dragilor, să chibzuim mai mult înainte de a rosti celebrul DA pentru familie. Apoi, să ne gândim şi mai mult, înainte de a trânti celui ce ne stă deja alături, un incinerator NU.

Căci divorţul poate arde o iubire vie, tot aşa cum incinerarea poate ucide somnul unui adormit al Domnului.