Din nou în familia Academiei de muzică „Sighişoara”

De peste două decenii, luna august înseamnă, la Sighişoara, o nouă reunire a muzicienilor experimentaţi cu tinerii dornici să se perfecţioneze şi să cânte alături de maeştri, regăsindu-se, în fiecare an, ca într-o mare familie, relaxarea şi buna dispoziţie făcând casă bună cu studiul zilnic, în care se implică deopotrivă interpreţii consacraţi şi cei care bat, abia acum, la porţile unei cariere adevărate.

Iar cel care a imaginat si a creat Academia de Muzica – violonistul si profesorul Alexandru Gavrilovici -, traieste astfel bucuria de a-si vedea proiectul nu doar concretizat, ci si implinit, dezvoltat de la o editie la alta, cursurile si serile camerale intrand, demult, in traditia locului si… nu numai. Pentru ca, spre exemplu, sunt melomani din strainatate care isi programeaza concediul in asa fel incat sa “prinda” si concertele Academiei, iar anul acesta m-am reintalnit cu o familie de englezi  venita acum pentru a sasea oara, special pentru a se bucura de frumusetea muzicii, in interpretari de mare calitate, in ambianta unica a cetatii medievale.

Stabilit de o viata la Berna, unde este, din 1979, concert-maestru al Orchestrei Simfonice, desfasurand in paralel o intensa activitate solistica si pedagogica, muzicianul a conceput Academia ca o intalnire elvetiano-romana, pornind si de la faptul ca in Tara cantoanelor evolueaza multi alti instrumentisti romani, care au raspuns entuziast invitatiei de a se implica in proiect, “molipsind” si colegi din Elvetia, Germania, Spania si, evident, din Romania, avand si sprijinul constant al Primariei si al celui care o conduce de multi ani, Dorin Danesan. Si astfel, din 1993, se regasesc la Sighisoara cu bucurie si chiar cu nerabdarea de a se revedea si de a lucra cu studenti sau absolventi care, de asemenea, sosesc din toata lumea. Spre exemplu, anul acesta a participat un numar record de cursanti – peste 50 din 8 tari. Deloc intamplator, Academia se deschide, de fiecare data, in 1 august, marcand Ziua Nationala a Confederatiei Elvetiene, onorand deopotriva muzicienii din aceea tara si din Romania, intr-un demers care, tocmai de aceea, este inclus in Programul de cooperare elvetiano-roman, sustinut de Asociatia Cultura Viva Sighisoara, o noutate fiind, la editia XXI, implicarea Academiei de Muzica din Cluj si co-finantarea “printr-un grant din partea Elvetiei, prin intermediul Contributiei elvetiene pentru Uniunea Europeana extinsa”. Si in aceasta structura, Alexandru Gavrilovici ramane sufletul manifestarii, in calitate de director artistic, in timp ce compozitorul Adrian Pop a devenit director de proiect, cei doi detaliind (si) elementele de noutate in cadrul conferintei de presa organizate, in 31 iulie, la Tg. Mures.

In prima seara, superba sala a Primariei a gazduit un concert aparte, alaturand opusuri scrise de compozitori care, de-a lungul vietii, au avut o legatura speciala, nascuti la cateva luni distanta, trecuti in nefiinta in acelasi an 1955. Din creatia  elvetianului Arthur Honegger am ascultat Sonata pentru vioara si pian, cu o scriitura complexa si solicitanta, creionand o atmosfera cu tenta apasatoare sau  meditativa, pusa in valoare prin interpretarea rafinata conferita de violonistul Alexandru Gavrilovici si pianistul Viniciu Moroianu, solisti de anvergura care, in ultima vreme, alcatuiesc un duo echilibrat si bine sudat, “simtindu-si” intentiile expresive, relationandu-se precis si fluent, reusind si de aceasta data sa cucereasca publicul numeros, chiar si intr-o partitura cumva elitista si pretentioasa, poate mai greu accesibila spectatorilor mai putin familiarizati cu muzica veacului trecut. Dupa pauza, Cvartetul “Arcadia” (Ana Torok, Rasvan Dumitru, Traian Boala, Zsolt Torok), recent premiat la Osaka, in Japonia, a abordat, in compania Ansamblului “Archita” (Mioara Moroianu, Alexandru Gavrilovici, Vladimir Lakatos, Stephane  Giampellegrini), Octuorul de Enescu, ampla lucrare aflata, la randul sau, sub semnul introspectiei si al tesaturii dificile, dar excelent redata de instrumentistii care au reusit o colaborare impecabila, constructia logica si densa fiind implinita prin paleta coloristica bogata si starile contrastante realizate cu discretie si eficienta. Si este o performanta pentru orice interpret sa capteze atentia si sa entuziasmeze publicul chiar si in asemenea partituri recunoscute pentru gradul inalt al elaborarii structurilor conceptuale, ascultatorii descoperind frumusetea unei muzici care, fara o abordare adecvata, ar ramane departe de gustul publicului larg. Iar aplauzele prelungi si ovatiile au demonstrat din plin ca, in acel program inaugural, muzicieni din generatii diferite, dar la fel de pasionati, au oferit versiuni de cota ale unor creatii semnate Honegger si Enescu.

Ansamblul “Archita” FOTO Gabor Lorand

Deloc intamplator, si in zilele urmatoare compozitorii din cele doua tari s-au aflat in prim plan, dupa seara “clasicilor” fiind programata o reintalnire cu Roland Moser, personalitate a muzicii elvetiene, propunand acum lucrari camerale in care violoncelul este nelipsit, poate pentru ca sotia sa, Katharina Gohl-Moser, canta la acel instrument, optand, de aceasta data, pentru Trei piese pentru vioara si violoncel, miniaturale si interesant prezentate de insusi autorul care a subliniat raportarea la vechea Sarabanda sau, in Barcarola, la sugestii din opera Povestirile lui Hoffmann de Offenbach; violonistul Alexandru Gavrilovici a insotit demersul interpretativ al Katharinei Gohl-Moser, care apoi a abordat, in prima auditie absoluta in varianta pentru violoncel solo, ciclul Melodienbundel, cuprinzand 5 piese scurte redate cu multa intelegere, aducand, in final, si inganarea vocala ce insotea sunetul discret al violoncelului, devenit, poate, confident. Dar lucrarile de ultima ora au alternat cu opusuri semnate de fiii lui Bach, fie pentru contrast, fie pentru a realiza un salt in timp, violoncelista alegand Sonata in sol major de J.Ch.Fr. Bach, partener fiindu-i clavecinistul clujean Erich Turk, care apoi a oferit Fantezia de C.Ph.Em. Bach, plina de farmec si bine rezolvata in datele ce caracterizeaza o astfel de scriitura libera, conferindu-i cursivitate si varietate expresiva, revenind in finalul concertului pentru a prezenta o alta creatie de Carl Ph.Em Bach - cele Sase sonate, atipice prin faptul ca pastreaza in prim plan clavecinul… acompaniat de vioara si violoncel, amplele pagini solo avand ca pandant interventiile corzilor, destul de reduse pentru inceput, cele trei instrumente regasindu-se in ultima parte intr-o combinatie consistenta si extrem de atractiva pentru cei care a avut prilejul sa urmareasca doua lumi sonore atat de diferite, interpretate cu dezinvoltura si siguranta de catre instrumentisti experimentati si mai ales indragostiti de muzica.

Clavecinistul Erich Turk, violoncelista Katharina Gohl-Moser şi violonistul Alexandru Gavrilovici FOTO Gabor Lorand

Iar cea de a treia zi a fost destinata unui “medalion Cornel Taranu”, omagiindu-l astfel pe maestrul aniversat recent la 80 de ani, programul prefatat de Adrian Pop incluzand lucrari pe care le-a compus de-a lungul vremii, ca o panoramare a devenirii sale artistice. Excelenta pianista Anamaria Stamp a abordat, cu deosebita intelegere si chiar cu pasiune, Sonata Ostinato (1961) si Contrastes (1962), caracterizate prin abundenta sunetelor disparate, alternand cu conglomerate masive, placate, sau cu suprafete irizate si picurate, acel “ostinato” regasindu-se in ambele lucrari. Extrem de interesanta a fost prima sa partitura, datand din 1952, un Trio pentru coarde puternic marcat de specificul folcloric romanesc, de sugestii enesciene, spatiile evocatoare si elegia lasand locul ritmurilor pregnante de joc robust, aspecte reliefate cu stiinta de violonista Mioara Moroianu, violistul Traian Boala si violoncelistul Zsolt Torok; muzicienii au revenit apoi pentru a prezenta, alaturi de clarinetistul Aurelian Dragan si de pianista Anamaria Stamp, Mosaiques, lucrare compusa in 1992, insusi autorul conducand ansamblul care a tesut o textura abia sugerata, lasand clarinetul sa-si brodeze zborurile sau vaierul, inlocuite apoi de ritmuri si sonuri de jazz, finalul aducand o avalansa in tutti, figuratii si tipatul instrumentului gandit cu valente solistice. Dar in acelasi an, Cornel Taranu a scris si Sonata pentru vioara solo, pe care Adelina Oprean a abordat-o cu aplomb si claritate a desenului de  factura moderna, un alt moment interesant fiind ciclul de lieduri Cetini negre pe versuri de Blaga, beneficiind de interpretarea atenta si expresiva a sopranei vieneze Ethel Merhaut, un glas calitativ, bine pus la punct (a studiat cu Irina Gavrilovici). In medalionuul Cornel Taranu s-a cantat insa si Sonata pentru flaut solo de Tiberiu Olah, omagiu unui bun prieten, lucrare pusa in valoare de Ana Chifu cu un sunet rotund si o conturare riguroasa, demn de remarcat fiind si faptul ca am regasit si aici “zborurile”, melodia calma sau ritmul de joc popular, efectele sau “strigatele” inalte.

Pianista Anamaria Stamp  FOTO Gabor Lorand

In sala s-au aflat, de  fiecare data, si studenti si profesori, pe langa melomani si turisti, ascultand un repertoriu aparte, decupat din muzica moderna si de secol XX.

A doua zi, aceeasi violonista Adelina Oprean, (in prezent profesor la Basel) si pianistul Viniciu Moroianu (deopotriva apreciat profesor la Universitatea Nationala de Muzica din Bucuresti), au oferit un superb recital, alaturand opusuri indragite si pagini pe care multi le descopereau cu incantare. Colaborand “in premiera”, artistii au cucerit prin rafinamentul sunetului, al frazarii si prin acuratetea stilistica in Sonara in mi minor KV 304 de Mozart, remarcabila fiind impecabila relationare a instrumentistilor care, avand o indelungata experienta in muzica de camera, reusesc sa realizeze un dialog marcat de finete si stralucire, o comuniune ideatica deosebita, entuziast aplaudata de melomani. Schimband apoi “registrul”, interpretii au propus Sonata de Janacek, prea putin cantata la noi, dar de o frumusete aparte, romantica si sensibila in primele miscari, surprinzator de contrastanta in partea III, scrisa mai curand in spiritual noii scoli vieneze, pentru ca in final sa revina la atmosfera de secol XIX, intr-un Adagio cumva ingandurat si meditativ. Si din nou am apreciat excelenta lor maniera de cant, echilibrata, incarcata de sensuri si trairi amalgamate, talmacite cu expresivitate si caldura interioara, dar fara excese si accentuari epatante, intr-o adevarata demonstratie de inteligenta, virtuozitate si stiinta a cantului frumos. Dupa pauza, toate aceste date s-au implinit in Sonata pentru pian in la minor op. 42 de Schubert, interpretata cu pasiune, cunoastere atenta a stilului si specificului creatorului vienez, Viniciu Moroianu reliefand desfasurarile ample, generoase, planurile coloristice diverse, suprafetele pline de lirism si de sentimente incarcate de dramatism sau de visare, caracteristice framantarilor regasite in mai toate opusurile schubertiene. O talmacire indelung ovationata si aplaudata “scandat”, asa cum doar la Sighisoara am intalnit, pianistul acordand si doua bisuri, miniaturile de Schumann si Brahms prelungind atmosfera romantica, atat de apropiata propriei sale structuri afective, cu o anume interiorizare si sobrietate a exprimarii, cantand intotdeauna cu o reala bucurie si permanenta preocupare pentru acuratetea si veridicitatea exprimarii artistice.

Intamplarea a facut ca si in seara urmatoare sa ascultam un opus de Janacek, de aceasta data in versiunea Cvartetului “Arcadia”, ansamblu tanar dar deja afirmat in tara si peste hotare, surprinzand prin omogenitate, cursivitate a demersului interpretativ, intr-o coordonare impecabila a instrumentistilor, care si-au gasit un mod de exprimare unitar si cumva “cu personalitate”. In Cvartetul nr. 2 Scrisori intime, compus de Jancek in ultimii ani de viata, am regasit poezia usor nostalgica,  incarcatura de idei si sentimente privite cu calmul senectutii, izbucnirile nascute dintr-o dragoste tarzie fiind, astfel, mult mai temperate, redate totusi de ansamblu cu o anume exuberanta juvenila, captivanta pentru spectatorii care, din nou, au umplut sala pana la refuz. Lucrarea a fost incadrata, inspirat, de doua creatii de factura clasica – Adagio si Fuga de Mozart (intr-o abordare poate prea viguroasa si robusta pentru muzica mozartiana, in care secventele in forte nu au amploarea celor romanticce, spre exemplu) si Cvartetul op. 131 de Beethoven, cu o prima miscare in tonuri estompate, cu interventii si preluari de la un instrument la altul, intr-o perpetua incercare de regasire a densitatii si consistentei sonore, apoi cu momente de mare frumusete, cu o paleta coloristica variata si contraste de puternic impact, mult apreciate de melomanii si studentii care, aplaudand entuziast, au fost rasplatiti, in bis, printr-o excelenta sectiune dintr-un Cvartet de Haydn, cantata cu adevarat in stil, cu eleganta si sclipirea ce-l caractrizeaza pe autor, “Arcadia” demonstrand ca isi merita locul de top pe care il ocupa in elita formatiilor noastre camerale.

Alte “seri elvetiene” le-au readus, in fata publicului, pe violonista Adelina Oprean si violoncelista Katharina Gohl-Moser, de aceasta data in compania pianistului Benjamin Engeli, in opusuri de Beethoven si Brahms, precum si de David Philip Helfti, compozitor elvetian cunoscut deja si la noi, spre deosebire de Xavier Dayer care, intr-un program ce i-a fost dedicat, si-a prezentat lucrarile interpretate cu rigoare si, din nou, cu o certa experienta in muzica moderna, de catre flautista Ana Chifu, clarinetistul Aurelian Bacan, chitaristul Costin Soare (aducand o “pata de culoare” binevenita) si, in “formule” diverse de ansamblu, violonistii Alexandru Gavrilovici si Andrea Duca, violistii Vladimir Lakatos si Lilla Fodor, violoncelista Stephane Gianpellegrini si pianista Anamaria Stamp, reusind sa-i convinga pe spectatori ca (si) muzica din zilele noastre le poate deveni apropiata daca este cantata cu dorinta de a o face inteleasa, de catre profesionisti care stiu sa o “decodifice” si sa-i confere expresivitate si viata. Iar compozitorul a fost, cu siguranta, incantat!

Dupa deja traditionala excursie prin satele din imprejurimi, ajungand si la celebrul Viscri pe care toata lumea il asociaza, de o vreme, cu Printul Charles, muzicienii au oferit, la Sighisoara, un moment aparte – un “spectacol baroc in aer liber” -, in care, incercand sa realizeze acel sincretism atat de apreciat cu secole in urma, s-au implicat si mezzosoprana Sabine Kaipainen si Tuomas Kaipainen (oboi baroc, recorder) si Barbara Segal, atent cunoscatoare a specificului dansului “de epoca” si William Tuck (cu repere din Commedia dell`Arte) sau din nou Andrea Duca, acum pe o vioara baroc, interesant fiind si faptul ca intr-un astfel de experiment s-au implicat si studenti ai Academiei, cantand fie la violoncel baroc, fie la clavecin. Poate surprinsi, dar cuceriti de ineditul “combinatiei” ce alatura muzica, dansul si teatrul, spectatorii au ascultat cu placere superbe pagini de Lotti, D. Scarlatti sau Handel, bucurandu-se sa vada, poate pentru prima oara “pe viu”, pasii dansanti gratiosi si parca miniaturali sau elemente definitorii din ceea ce a insemnat, candva, teatrul de strada, farsa populara, implicand multa improvizatie, umor si personaje ramase emblematice si la fel de amuzante – poate Arlechino sau Colombina sau Pantalone…

Surprizele au continuat si in seara urmatoare cand, in incinta fostei Sinagogi, a rasunat harpa achizitionata recent de Asociatia Culturala Viva Sighisoara, cu sprijinul generos al Mariei Trottmann, cea care, ca si la editiile trecute, a incantat prin eleganta sunetului, prin rafinamentul cu care aluneca pe corzi; intr-un amplu interviu, artista preciza ca “pretul harpei era de 26.000 Euro, dar din fericire, firma Camac ne-a oferit acest instrument, corzile si transportul la un pret foarte bun, 60 de melomani elvetieni ajutandu-ne sa realizam acest proiect.” Pe scena s-au aflat deopotriva flautista Ana Chifu si, de asemenea familiar spectatorilor sighisoreni si celor din Academie, Cvartetul spaniol “Lenor”, abordand, si de aceasta data, lucrari amalgamate ca stil si… scriitura, de la Ravel si Tournier la Takemitsu si Schonberg, nelipsind sonurile iberice transpuse in partituri de Turina sau Villa Lobos.              

Sosit pentru prima oara la Academie pentru a preda si, evident, pentru a canta, dupa multa vreme, “acasa”, violoncelistul Mirel Iancovici (traind, de decenii,  la Maastricht, in Olanda) a colaborat, in ultima seara a maestrilor, cu aceiasi Adelina Oprean (vioara), Vladimir Lakatos (viola) si Benjamin Engeli (pian), in celebre opusuri de Schumann sau Brahms, incadrand piese mai rar incluse in stagiunile noastre, semnate de Senderovas sau Fazy, conferindu-le o expresivitate aparte, in cel mai pur spirit romantic, sau un parfum cumva exotic intr-o muzica speciala dar interesanta si poate chiar captivanta.

Dupa aproape doua saptamani de studiu intens sub indrumarea acestor muzicieni de cota internationala, a fost randul studentilor sa apara pe podium, ca de obicei in ultimele zile de festival, evoluand fie tinerii cantareti care s-au perfectionat cu Irina Gavrilovici la clasa de canto, fie pianisti sau, in diverse formatii camerale, in concerte pregatite de Vladimir Lakatos, fiecare demonstrandu-si valoarea, performanta tehnica si acumularile in plan expresiv, dar si capacitatea de a canta in ansamblu, aspect extrem de important in devenirea lor profesionala. Iar daca pana atunci discipolii si-au aplaudat maestrii in programe variate si interpretari de referinta, acum a fost randul profesorilor sa se afle in sala, urmarind evolutia studentilor cu care au lucrat poate si in anii trecuti, “crescand” de la o editie la alta, unii devenind, la randul lor, profesori si solisti de valoare, aplaudandu-i cu emotie si sincera bucurie a reusitei… reciproce, asa cum se petrece intr-o adevarata familie – pentru ca Academia ramane, in primul rand, o mare familie a indragostilor de muzica, dornici de perfectionare si de frumos, studiind, si elevi si profesori, razand, relaxandu-se si… asteptand inca de pe acum sa se reintalneasca la editia XXII.