Din nou despre boala lui Eminescu

0
0
eminescu

Cunoscutul eminescolog Nicolae Georgescu mi-a trimis de curând o carte consacrată bolii lui Eminescu, care îmi era ştiută doar dintr-o recenzie pe care a publicat-o în februarie, în revista ieşeană „Convorbiri literare“, după ce ar fi fost refuzată de „România literară“, din câte spune autorul în scrisoarea de însoţire.

Nu-mi amintesc de recenzie, nici de motivele refuzului. Probabil că, nevăzând cartea, vom fi avut impresia că articolul este excesiv polemic şi că priveşte chestiuni de mică importanţă. Apărută în 2015 la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, sub titlul „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor“, cu un „Argument“ al acad. Eugen Simion, cartea reia un volum cu acelaşi titlu, „care cuprinde lucrările colocviului organizat de Fundaţia Naţională şi Academia de Ştiinţe Medicale“ în iunie 2014. Sigur, boala lui Eminescu reprezintă un subiect de mare interes, şi nu numai pentru eminescologi, dar şi pentru publicul cultivat, spre a nu mai vorbi de şcoală. Un subiect care se cuvine examinat fără falsă pudoare, în spiritul adevărului.

Esenţa dezbaterii

În recenzia sa la carte, Nicolae Georgescu are dreptate cel puţin în două privinţe: 1) caracterul improvizat, neştiinţific, al ediţiei (fără sumar, cu o corectură precară, fără nicio coordonare a textelor, datorate unor autori diferiţi, care o compun etc.), altminteri splendidă sub raport grafic; 2) inadecvarea „Argumentului“ la reala şi preocupanta temă a colocviului şi a cărţii. Iată chiar titlul: el nu corespunde decât pe jumătate temei („Maladia lui Eminescu...“) tratate de cei şapte medici invitaţi să-şi spună părerea; cealaltă jumătate („...şi maladiile imaginare ale eminescologilor“) decurge din „Argumentul“ acad. Eugen Simion, care este  răfuiala lui cu... Nu e clar, cu cine. E de notorietate faptul că eminescologii n-au făcut de obicei decât să preia concluziile, aşazicând, clasice ale medicilor care s-au ocupat de Eminescu între 1883 şi 1889. Cel care a întărit ideea sifilisului eminescian şi a impus-o posterităţii a fost George Călinescu. Doar că tocmai pe el încearcă acad. Eugen Simion, dacă nu să-l absolve de „vină“, măcar să i-o diminueze. E cu atât mai grav că nu se vede bine ţinta polemicii din „Argument“, cu cât nu e vorba de o prefaţă oarecare, ci de un text menit să motiveze esenţa dezbaterii.

Operaţii salutare

Ceea ce face autorul e să inducă o idee fără legătură cu dezbaterea. Cât priveşte tezele câtorva eminescologi actuali, spre care alunecă „Argumentul“, între care ale lui Nicolae Georgescu, acestea au în vedere mai puţin boala ca atare de care ar fi suferit poetul, şi nu toţi resping ideea că nu de sifilis e vorba, cât de un presupus proces politic intentat  gazetarului de liberali, cu sprijinul (stupidă idee!) lui Maiorescu. Mi-am exprimat de câteva ori dezacordul cu aceste teze, chiar şi în „Istoria critică, aşa că nu pot fi bănuit de fan al lui Nicolae Georgescu, chiar dacă consider excepţionale studiile sale despre editarea lui Eminescu. Ceea ce îi reproşez acad. Eugen Simion nu este aşa dar combaterea acestor teze, ci lipsa oricărei legături cu problematica volumului. Polemica din „Argument“ nu e în chestie. Dacă rămânea la natura bolii şi la consecinţele ei, acad. Eugen Simion trecea cu adevărat drept iniţiator al unei operaţii salutare de clarificare definitivă a cauzelor suferinţei şi morţii marelui poet.

Existau toate datele pentru această clarificare. Medicii consultaţi, autorităţi în domeniul lor, de la psihiatrie la medicină legală, reiau întreg dosarul bolii lui Eminescu, aşa lacunar cum l-am moştenit, dezvăluie insuficieţa unor observaţii ale colegilor lor de la sfârşitul secolului XIX, ca şi o mulţime de neglijenţe ale autopsiei, cu oribila uitare pe ambrazura ferestrei laboratorului a creierului poetului, în fine, probabila ascundere de ochii opiniei publice şi, iată, ai posterităţii a unor informaţii socotite compromiţătoare.

Nu e vorba neapărat de o operă de pionierat. Două cărţi scrise în trecut de doi medici, I. Nica şi Ovidiu Vuia, ajunseseră deja la concluzii asemănătoare. Un diagnostic destul de precis se află deja la I. Nica. În paginile „României literare“, Şerban Cioculescu şi eu însumi am comentat aceste cărţi care au luat eminescologia prin surprindere. Din păcate, graţie prestigiului colosal al lui G. Călinescu, opinia generală a rămas neschimbată. Dovadă, între altele, manualele. Culegerea la care mă refer în aceste însemnări ar fi putut pune punct erorii majore de diagnostic. Din păcate, cartea nu este, nici bine făcută, nici distribuită cum se cuvine. Impecabile sub raport medical, studiile care o compun nu sunt ferite de greşeli de informaţie istorico-literară. Nicolae Georgescu semnalează destule în aticolul său.

Tradiţia a vrut ca Eminescu să fi suferit de un sifilis, contractat în epoca studiilor vieneze, agravat de anume tare ereditare, şi care a avut ca urmare forme de paralizie a mâinii drepte şi pustule persistente pe membrele inferioare.

Tratat în mod inapropriat cu injecţii cu mercur, poetul a avut parte de suferinţe inutile. În realitate, Eminescu a suferit de o tulburare afectivă bipolară, numită şi psihoză maniaco-depresivă. Întreg comportamentul lui în anii de pe urmă se explică astfel. Oricâte limite obiective, documentare, ar avea cercetarea actuală, privind boala şi terapeutica vremii lui Eminescu, nu încape nicio îndoială că diagnosticul de astăzi este cel bun, cu o probabilitate care exclude dubiul principial. De aceea e necesar ca tribunalul oamenilor cultivaţi, cum era numit odinioară, să ia act de acest lucru şi să impună o schimbare necesară în opinia publică. E vorba, în fond, de Eminescu. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite