Diaspora şi disperarea (II)

0
0

Ca profesor, Aristotel făcea diferenţa dintre latura esoterică şi latura exoterică a procesului de învăţare. Latura esoterică se referă la elaborarea unor cunoştinţe noi, ceea ce profesorul face acasă, în taină şi linişte, neştiut de nimeni.

Latura exoterică se referă la organizarea cunoştinţelor noi sub forma unor cursuri, ţinute de profesor în faţa viitorilor discipoli, elevi sau studenţi. Prin extensie, un proces real, dar ascuns, mascat, este numit esoteric, explicarea lui fiind exoterică. Nu ştiu dacă Liviu Dragnea a auzit de Aristotel, dar a intrat, de câteva ori, în ipostaza de „profesor“; cu tabla în faţă şi creta în mână. Iar diferenţa dintre esoteric şi exoteric o aplică într-un chip cu totul original, „ca tot românul“, ca să zic aşa. 

Procesul esoteric numit „Mişcarea străzii“, început în 10 August, s-a încheiat. Procesul exoteric, adică de lămurire a desfăşurării lui, este abia la început şi nu se întrevede cam când se va încheia şi mai ales cum. Am vorbit despre cele cinci niveluri de organizare a piramidei Puterii actuale, invocând triunghiul (sau „treimea sacro-profană“) a lui Sebastian Cucoş. Miercuri, s-a înfăţişat vederii noastre ilustra reprezentantă a unui nivel superior, adică Prefecta Speranţa Clişeru. Spre deosebire de celelalte trei cucoane (Viorica, Olguţa, Carmen), care au coafura blondă tot mai bucălată şi mai concentrată, Speranţa intră sub semnul primului vers dintr-o poezie a lui George Coşbuc, adică „Pe umeri, pletele-i curg râu“. Dar nu intră şi sub semnul celui de al doilea vers: „Mlădie-i ca un spic de grâu“. Speranţa este masivă şi coboară printre jurnalişti ca un „val-vârtej“, capabilă să dărâme un virtual zid al Troiei. Mai întâi, aflăm, cu stupoare, că dânsa nu a fost prezentă în piaţă (nu în cea de zarzavat), aşa cum ne asigura Carmen. Mai aflăm, tot cu stupoare, că doamna Speranţa doar a „contrasemnat“ ordinul  de evacuare a revoltaţilor din Piaţa Victoria. Dar, dacă un document a fost „contrasemnat“, înseamnă că anterior, chiar într-un interval de secunde, cineva (adică altcineva) l-a semnat. La toate întrebările puse de către jurnalişti,  vine acelaşi răspuns-clişeu: „Nu ştiu“, „Nu comentez“. Prin opoziţie, ştie tot (şi ceva îîn plus) şi comentează tot ( dar, cu ceva în minus) Şeful cel Mare, adică Liviu Dragnea „cel vestit“.

Liviu Dragnea, inventiv şi imprevizibil (ca tot „românul deştept“), după ce tace în „Săptămâna patimilor“, cum tace „porcul în cucuruzi“ (în spusa ardeleanului), vine la sfârşit cu două bombe (inspirat probabil şi de Bomboneluţa cea fragedă). Prima bombă este socială, a doua este personală. În primul caz, cică a fost vorba de o lovitură de stat, adică a statului de drept, reprezentat de „Binomul capro-varzist PSD-ALDE“, cum i-am mai spus. Dar, cine sunt cei care au dat lovitura semi-mortală, apoi eşuată!? Aici intră tot felul de factori, de la cei fantezişti („statul paralel“, „forţe obscure“, „duşmanii străini ai patriei noastre dragi“ etc.) până la ultraşii sau la derbedeii care n-au altceva mai bun de făcut decât să urle că le merge rău. Dar, participant eminent la această lovitură de stat (adică de stat chiar în vârful puterii politice) este inclusiv Preşedintele Klaus Iohannis. Prima bombă a lui Liviu Dragnea rimează perfect cu cea de a doua. Dacă pe plan social şi istoric a fost vorba de o lovitură de stat, pe plan personal (cu valenţe istorice şi el) a fost vorba de o tentativă de asasinat.

Ajuns într-o situaţie disperată, Dragnea recurge tardiv, pe plan exoteric, la nişte explicaţii bizare, concurente cu basmele poporului român.

Ion Creangă, în basmele sale, pe lângă Păsăr-Lăţ-Lungilă, ar fi trebuit să vorbească şi despre un Căscăţilă, ca semn al unei uimiri totale. Asupra acestei tentative de asasinat eşuate, norocosul Liviu Dragnea revine cu detalii, care concurează basmele lui Ion Creangă. Epica întregii fantezii se reduce la două puncte nodale. Patru indivizi (pe care îi putem asocia cu cele patru puncte cardinale) sunt cazaţi la „Athenée Palace“. Nu  se ştie (adică nu ştim noi, pentru că victima virtuală şi virtuoasă ştie) cine i-a trimis. Stând la restaurant, împreună cu o prietenă (probabil Bombonica cea mică, Bombonicuţa) împricinatul Liviu Dragnea a descoperit o privire fixată pe el şi însoţită de un gest anume, care sugera tăierea gâtului. E clară sau nu este clară tentativa de asasinat!? Asta, mai ales dacă avem în vedere ultimele modificări din „Codul de procedură  penală“, care limitează drastic regimul probelor. Păi, dacă aşa a zis însuşi Liviu Dragnea, cu gura lui personală, atunci cum să fie altcumva? Întrucât lovitura de stat a eşuat, şi încă trăim în democraţie, care îngăduie diversitatea de opinii, îmi îngădui şi eu o opinie, adică două. Este posibil ca acea privire intensă să fi fost îndreptată nu spre Liviu Dragnea, ci spre fiinţa feminină de lângă dânsul, laterală spaţial, dar nu şi colaterală afectiv. Logica asasinilor este simplă: ori o laşi să fie a noastră, ori îţi tăiem gâtul. Această opinie (ipoteză) este concurată de a doua.

Nu este exclus ca acea privire intensă să fie îndreptată chiar spre Liviu Dragnea, spre chipul lui. Doar este un băiat foarte frumos („fain“, ar zice ardelenii, chiar dacă aceştia nu sunt şi „fanii“ lui). Cât despre surâsul lui, aproape că nu mai este nimic de zis. Pe plan cultural şi pictural o avem pe Gioconda, respectiv Surâsul Giocondei. Or surâsul lui Liviu Dragnea (Daddy) este similar, încât l-am putea numi „Surâsul lui Giocondaddy“. Mai  scurt spus, poate că cei patru (categoric, nu Apostoli) sunt un grup de homosexuali, care vor să-l includă pe Daddy în gaşca lor. Apare aici şi o raţiune politică. Adică, în acel viitor Referendum privind familia românească s-ar putea introduce şi acceptarea familiilor de homosexuali şi lesbiene. Cel de al doilea punct de acuză este tehnic şi curat strategic. Într-o maşină, pe o străduţă secundară, Liviu Dragnea a fost încadrat de două alte maşini. Presupunem că în fiecare maşină erau câte doi din cei patru ucigaşi. Cum a reuşit Liviu Dragnea să scape de asasinat este un mister pe care doar dânsul îl ştie, dar pe care, cu multe eforturi, istoria viitoare a trecutului o va lămuri cândva, cumva. Liviu Dragnea ne asigură repetat că nu îi este frică de nimic, nici chiar de moarte. Poate că, totuşi, aghiesmuit de Patriarhul României, i-ar putea fi frică de Dumnezeu. Dincoace de cele sfinte, toată reacţia îndreptată contra „Mişcării străzii“ a fost concepută în taină, adică esoteric, de către Liviu Dragnea. Ajuns într-o situaţie disperată, dânsul recurge tardiv, pe plan exoteric, la nişte explicaţii bizare, concurente cu basmele poporului român.

Disperarea este o stare paradoxală, aflată între optimismul în care nu mai credem, şi pesimismul pe care îl refuzăm. Ea aparţine ambelor tabere aflate azi în conflict, după cum vom mai vedea.

Premiera (premieriţa, premiereasa, al doilea cuvânt rimând cu „mireasa“), recurge poetic la metafora „spiralei“. Dacă mi-ar fi fost studentă, ar fi aflat că această metaforă are o istorie. Ea pleacă de la metafora cercului. Este vorba de cercul în varianta lui Hegel. Ca semn al Absolutului, acest Cerc are o circumferinţă alcătuită din puncte, care, la rândul lor, sunt alte cercuri etc. Or, Vladimir Ilici Lenin (Ulianov) a propus înlocuirea acestui model cu modelul Spiralei, care este circulară, deci creşte, dar şi revine pe un plan superior, acest proces fiind fără de sfârşit, fără capăt. Ulianov a fost părintele spiritual al lui Stalin, încât dacă, pe plan cultural, Premiera nu ştie ce-i cu spirala, pe plan practic îi dă un curs paradoxal. Paradoxul se defineşte simplu ca un progres al regresului. Alfel spus, mersul înainte este o întoarcere înapoi. Este vorba tot de un cerc, dar de un cerc vicios. Metafora întregii mişcări este Racul care poetic rimează cu Dracul.

P.S. Disperarea este o stare paradoxală, aflată între optimismul în care nu mai credem, şi pesimismul pe care îl refuzăm. Ea aparţine ambelor tabere aflate azi în conflict, după cum vom mai vedea.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite