Despre războaie şi datorii

0
0
zogru

Pregătisem o istorioară, ca de obicei, dar cum vremurile sunt pline de arme, pun aici un fragment pe această temă, extras din romanul Zogru (2007), care zilele astea iese de sub tipar la Marsilia - în semn de solidaritate cu cei care suferă.

„Am plecat cu trei căruțe încărcate cu mâncare, damigene de vin și de țuică, șube, chiar și cu niște stinghii pentru aprins focul, că nu se știe niciodată unde ajungi, iar noi, aproape toată suflarea bărbătească a curții, în afară de Ioniță și de Mașcatu, noi, zic, plus Savetina, ca să n-o uit la socoteală, chiar am pornit cu o presimțire rea, nu din cauză că am plecat pe un așa timp de iarnă, cât pentru că Savetina îl visase pe stăpânul nostru cum își ridica o casă nouă, ceea ce se știe că e moarte sigură, cum a și fost. Când am ieșit din pădure și-am intrat în drumul mare, ne-am întâlnit cu alții, ca și noi, tot așa plecați în convoi de căruțe, și tot curgeau dintr-o parte și din alta, încât pe la apa Neajlovului ne făcusem șir lung, de nu-i mai ghiceam capătul. Atunci l-am văzut pentru întâia oară și pe domnul nostru Vlad Dracula, călare pe un cal negru pe care îl ținea mai mult din pintenii strălucitori, bătuți cu o pulbere fină de pietre. S-a uitat spre noi și pe urmă i-a făcut unuia un semn, iar ăla a venit și ne-a spus să rămânem în urmă și să luăm în grijă căruțele de copii. Erau două căruțe cu grătare pe toate părțile, acoperite cu rogojină, în care vreo cinzeci de copilași, cu toții băieți mucoși, luați de la mamele lor ca să fie dați turcului, pentru a face soldați din ei. Era și un băiat de pe la noi și ni se rupea inima când îl vedeam plângând, pentru că ei toți, săracii, știau că se duc și nu se mai întorc niciodată. Când făceam conac și scoteam cârnații ori ce mai făcea Savetina pe pirostrii, le dădeam și lor, deși aveau și ei de la mumele lor câte o traistă de mâncare. Am tot mers așa până aproape de Giurgiu, unde ne-am întâlnit cu Catavolinos, grecul. Mi-era frică și la toți cred că ne era, pentru că deși nu ne spusese nimeni ce-o să fie, stăpânul ne- ndemnase să luăm și arme, în cazul meu, toporul îl mare de crăpat rădăcini. Şi mai aveam în căruță și barda. Mai era Mărineci, cu arcul de la ta-său mare, și încă doi argați mai tineri - cu satârele. Măria Sa, spătarul, Dumnezeu să-l ierte, avea sabie și buzdugan la brâu. Nu credeam c-o să fie luptă, dar ne era frică. Am stat pe loc și ne-au spus unii din față, cum se spune, ca-să ajungă vorba din gură în gură, că a zis grecul bine ați venit și haida să vorbiți cu turcu, un pașă mare, pe nume Hamza. Şi pe urmă am intrat în cetatea Giurgiului, cam pe la chindie, după ce mersesem aproape trei zile, dacă o punem la socoteală și pe cea în care am stat în târg, la Măgurele, de la prânz până a doua zi.

Am făcut conac și am risipit căruțele în cerc, cu fața spre cetate, unde erau trași turcii și probabil Măria sa, Dracula. Copiii erau neliniștiți și unii încă începuseră să se roage de mine să-i fac scăpați și mă uitam la ei cu milă și cu frică spre stăpân, care mai zicea și el, din când în când, lăsați, măi, flăcăilor, că vă duceți la mai bine, dar se vedea că nici el nu crede ce spune, că vorbea mai așa, fără suflet, rar și cu vorbe mai alese, cum ai vorbi la un străin.

Ne-am băgat de cu seară în căruțe, înghesuiți fiecare cum putea, iar eu mi-am făcut cruce în căciulă că știam că e noaptea Sfântului Andrei și trăgeam nădejde să-mi visez ursita. Şi chiar am adormit, ori poate numai am căzut nițel în somn. Visam ceva ce n-am mai știut pe urmă. Dar am auzit și vocile de-afară. Toți le-am auzit și ne mai înghiontea și un băiat care rămăsese de pază. Erau soldați turci pe care îi adusese un om al lui vodă să le arate căruțele cu copii. Turcii ziceau și ei pe turcește nu știu ce ziceau, dar păreau bucuroși și era bine. Au mai stat ce-au mai stat și pe urmă s-au întors să plece, iar noi tocmai voiam să intrăm din nou sub țoale când a răsărit din toate părțile un țipăt, dar, știi, ceva care îți intra până în creier și se răsucea în toate părțile. Nici n-am apucat să văd ori să-mi dau seama cam ce era, când s-a ridicat pe cer un fulger ori o lumină subțire ca biciul Sfântului Ilie, a trecut pe deasupra capetelor noastre fâsâind și-a coborât brusc asupra cetății zdrobind-o cu o bufnitură din care țâșneau scântei în toate părțile. O ceată de turci, poate chiar ăia care abia plecaseră de lângă noi, veneau cu iataganele ridicate și, pe măsură ce se apropiau, vedeam cum le zboară capetele, unul după altul până la căruțele noastre. Atunci am ieșit cu toporul în mână și l-am auzit pe stăpânul nostru spunând luați armele, băieți, apoi s-a ridicat el însuși și-a dus mâna la sabie. Era în fața mea, cu spatele către mine și-odată s-a prăbușit și nu știam cum să-l sprijin și ce are, până când l-am așezat frumușel lângă căruță și-atunci am văzut că avea o lance înfiptă în piept. Din colțul gurii i se scurgea sânge înspumat. S-a uitat în ochii mei, ia inelul, a spus, și du-te la Snagov la icoana lui Pampu și îngroapă-l acolo pentru iertarea păcatelor mele, căci el a fost fiul meu. Mă privea și se chinuia să ridice mâna, în care avea inelul lui, de care nu se despărțea niciodată, uite, inelul ăsta, pe care l-am adus până aici.

Era într-adevăr un inel pe care îl știa vag și Zogru, șlefuit ca o scândurică, pe care erau plantate cinci pietricele, una mai mare în mijloc, marcată de un pătrat, străjuit într-o parte și în alta de câte două safire mai mici. Şi pentru că Iscru se apucase să dea la o parte zăpada, mărunțind-o cu vârful iataganului, tot spunând Tatăl nostru pentru iertarea spătarului Gongea, lui Zogru îi venea să-i spună du-te, prostule, și vinde inelul la Târgoviște, pe la prăvăliile de pe strada pe care îl întâlnise pe ciung și pe care o vedea cu ochii minții, luminată de soarele lunii mai, când privise cu uimire toate lucrurile frumoase, agățate pe obloanele prăvăliilor. Du-te și vinde inelul și cumpăra-ți ceva, o bucată de pământ ori pleacă în lume!

Însă știa bine că Iscru nu-l aude. Ajunsese la pământul negru și acum făcea groapă, răsucind într-o parte și în alta iataganul, rotunjind marginile cu un cuțit și punând de-o parte pământul. Era hotărât și devotat misiunii ca și urmașii care s-au ridicat de-a lungul timpului din sângele lui, între care Manciu, mort în iarna lui 1529, cu gura în smârcurile Râmnicului, strângând în mână steagul lui Radu de la Afumați, ori băiatul Stanei lui Iscru, care a lăsat plugul, la îndemnul mamei lui, și-a plecat să moară la Călugăreni. Stana a fost o femeie foarte bine înfiptă în istorie, tot așa, ca și Iscru, hotărâtă să-și țină cuvântul, să nu-și dezamăgească semenii, să lupte în numele binelui general. Dar mai avea ceva în plus: o personalitate puternică. Contemporanii au ținut-o minte multă vreme, iar urmașii ei au început să se numească ai Stanei, adică Marin al Stanei, Neaga Stanei, iar într-un timp în care au tot trăit Stani și Stane ale Stanei a apărut un Barbu Stănescu, și el devotat și de cuvânt, urmându-l pe Toma Cantacuzino nu doar la Stănilești, ci până în Rusia și s-ar fi dus și mai departe, dacă stăpânul său i-ar fi cerut-o. Toți urmașii lui Stănescu și-au spulberat viețile ca să-și țină cuvântul, să-și facă datoria și să se întoarcă la casele lor, așa cum s-a întors Gică Stănescu din lagărele rusești, în anul 1953. Sângele lui Iscru a mers pe aceeași linie, fără abatere și fără gândul de a evada din acest tren. La fel este și Giulia, al cărei sânge clocotește în ritmul unui sentiment de vină, chiar acum, când Zogru îl așteaptă pe Andrei Ionescu în strada Gelu Căpitanul, din București.

Dar atunci când îl privea pe Iscru săpând groapa pentru inelul spătarului, Zogru nu știa încă ce îl ține în viață. Îl compătimea și i se părea doar un om plăcut, dar bucuria pe care o resimțea privindu-l îi venea de departe, din amintirile lui Pampu și din durerea lui de a-și fi pierdut locul nașterii, rostul și viața la curtea lui Gongea, alături de Mărineci, Iscru, Ioniță și chiar de scârbosul Mașcatu. Îl privea săpând și își aducea aminte de noaptea de aprilie în care îl mutase din patul lui și îi părea rău.

Iscru însă nu avea idee de gândurile lui Zogru. Făcuse o groapă cam de un cot. Părul șaten, aproape blond, bătea pământul, așa cum sta așezat în genunchi și aplecat asupra lucrului său. Se gândea încă la drumul anevoios pe care îl făcuse. După ce spătarul își dăduse sufletul în brațele lui, iadul coborâse pe pământ. Din toate părțile se auzeau vâjâituri și încleștări de arme, strigăte de tot felul care îl paralizaseră. La cap, la cap, da-ți-le la cap! se auzea de o parte și kazâclu – kazâclu! de cealaltă parte. Într-un târziu l-a pus pe spătar în căruță și le spusese Savetinei și încă unui argat să ia drumul înapoi, spre casă.

A ridicat toporul deasupra capului fără să știe ce să facă, apoi și-a adus aminte de copiii care stăteau strânși unul într-altul, plângând ori dormind fără grijă. Ar fi vrut să intre în luptă, dar nu se vedea nimic, ar fi vrut să apere căruțele copiilor, dar nu știa ce să facă. Celelalte două căruțe ale lor nici nu se mai zăreau. Ar fi stat cu toporul ridicat deasupra capului mult și bine, dacă n-ar fi apărut un căpitan călare și nu i-ar fi spus să ia căruțele cu copii și să le ducă la București, în cetatea de sub pădure.

Două zile s-a luptat cu drumul și ninsoarea să ajungă la destinație. Şi pe urmă a luat-o pe jos spre Snagov. A îngropat inelul în fața icoanei făcătoare de minuni, s-a rugat pentru sufletul stăpânului său și-a bătut apoi în poarta mânăstirii cerând găzduire de-o noapte.”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite