Despre capra râioasă şi coada ei

FOTO Arhivă

Republica Moldova are multe calităţi, dar cu greu se poate vorbi despre ea ca despre un stat. Încă şi mai puţin, ca despre un stat stabil.

Pe circa un sfert din suprafaţa ei funcţionează două entităţi cvasi-statale (Transnistria şi Găgăuzia), dintre care prima are structuri interne mai puternice decât le are Chişinăul în restul teritoriului pe care îl controlează efectiv. Liniştea relativă care domneşte în "republică" se datorează conjuncţiei a doi factori: 1) totala incapacitate a puterii centrale de a restabili ordinea constituţională pe întregul teritoriu al statului, şi 2) lipsa de interes strategic a oricărui actor relevant din regiune pentru evoluţiile din Republica Moldova. 

Care e, în esenţă, o caricatură de stat, în care o oligarhie politică de strânsură - rezultată din tacticile aplicate la destrămarea URSS - se îmbogăţeşte obscen, după "modelele" dezgustătoare din Rusia, în timp ce instituţiile sunt incapabile să apere drepturile cetăţenilor. Românii (fie că se consideră români, pur şi simplu, fie că se cred "moldoveni") care trăiesc în Transnistria şi Găgăuzia pot depune mărturie despre cum şi cât li se permite să se exprime. Democraţii din dictatura comunistă transnistreană, indiferent de etnia lor, de asemenea, pot mărturisi cât şi cum le apără statul (chipurile, democratic!) numit Republica Moldova dreptul de a-şi profesa convingerile democratice. Şi aşa mai departe.

Pe scurt, oricine a călătorit până la Nistru ştie că e de ajuns un foc de armă, ca toată aşa-zisa stabilitate a Republicii Moldova să se evapore.

În aceste condiţii, preşedintele-plagiator Dodon nu se sfieşte să declare că nu exclude ca... România să aibă "un plan de destabilizare a Republicii Moldova, în anul aşa-zisului Centenar". 

Obrăznicia micului plagiator de colhoz nu trebuie să ne mire. 

Ceea ce mă mirä este că Ministerul Afacerilor Externe nu l-a convocat încă pe reprezentantul diplomatic al Chişinăului la Bucureşti, pentru explicaţii. Sau măcar pentru o notă de protest. Capra râioasă, o ştim din paremiologia populară, nu e îndeajuns de râioasă dacă nu îşi ţine coada pe sus, iar acest comportament este foarte răspândit, din păcate, peste Prut. Totuşi, Marea Unire este o realitate, de la a cărei împlinire aniversăm 100 de ani. E, conform cuvintelor rostite de dl Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, în plenul Parlamentului European, chiar o sărbătoare a întregii Europe. Nu putem permite oricărui terchea-berchea să îşi bată joc de ea, mai ales pe banii noştri.

Dar, dincolo de mâhnirea de a vedea cât de întinse sunt mitocănia şi reaua-credinţă, declaraţia dodonului de la Chişinău ne devoalează două lucruri. Primul, că toate demersurile sale de a fi primit la Cotroceni sau de a-l primi pe preşedintele României la Chişinău au fost, har Domnului!, complet ignorate. Cel de-al doilea, că, aşa cum anticipam, Dodon intenţionează el însuşi (gura păcătosului adevăr grăieşte!) să se manifeste, în anul Centenarului, prin provocări şi jigniri la adresa României.

Cu tot respectul faţă de cetăţenii Republicii Moldova, care, în proporţie de aproximativ 50%, îl susţin pe Dodon şi comportamentul său, ar trebui să spunem mai răspicat că România are la dispoziţie un mijloc foarte simplu de a prăbuşi statul vecin. Să nu mai dăm bani. Să nu mai garantăm împrumuturi. Să nu ne mai punem în joc obrazul. Dacă România nu face asta, e în primul rând dintr-o reală (deşi prostească, în fond) compasiune pentru toţi oamenii pe care o istorie cumplită i-a înghesuit între Prut şi Nistru, făcându-i prizonieri ai unuia dintre cele mai oribile experimente socio-politice şi identitare pe care le-a cunoscut omenirea. Experiment al cărui rezultat este, din păcate, Republica Moldova...

Şi mai e un motiv. În pofida experimentului sus-numit, a deportărilor în Siberia şi a implantării de populaţii alogene, a spălării pe creier şi a represiunii, a mancurtizării şi a trădării, o parte semnificativă a populaţiei Republicii Moldova încă se consideră români, vorbitori de limbă română. Cum procentul acestora este mult mai însemnat (chiar majoritar) în rândul tinerilor, peste două sau trei decenii ne putem aştepta la o răsturnare naturală a cifrelor de azi. În opinia mea, o asemenea evoluţie e implacabilă.

Ei, bine, în numele acestor români, statul român, intelectualitatea din România şi chiar oamenii obişnuiţi nu vor înceta să sprijine Republica Moldova. Să sufere pentru rătăcirile ei şi să spere.

Asta îi enervează şi îi sperie, de fapt, cel mai tare pe dodoni, pe "statalişti", pe "zbuciumaţii" şi pescuitorii în apă tulbure, pe care comunismul i-a pripăşit între Prut şi Nistru...