Depunători şi investitori în vâltoarea pieţei financiare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Întreprinzătorii, lansaţi în afaceri diferite, cu averi mai mari
 ori mai mici, constituie pretutindeni motorul care împinge lumea 
înainte.”
„Întreprinzătorii, lansaţi în afaceri diferite, cu averi mai mari ori mai mici, constituie pretutindeni motorul care împinge lumea înainte.”

Acum vreo douăzeci de ani, la un post TV, un cunoscut comentator economic a comis imprudenţa de a-i numi depunători  pe cei ce-şi strângeau economiile în fondurile  mutuale. Au sărit ca arşi mai mulţi reprezentanţi ai pieţei de capital, certându-l pe imprudent.


Am reţinut preocuparea de a le apăra investitorilor… blazonul. Ca nu cumva  să fie confundaţi cu depunătorii “cei cuminţi”. De atunci, deseori, am auzit formulată următoarea judecată: în timp ce depunătorul face simple plasamente în piaţa financiară, riscând doar atunci când plasamentul este mai mare decât o sută de mii de euro per bancă/per depozit, investitorul este un “jucător” pe piaţa financiară, ce-şi asumă riscuri, dar are şi şansa unor câştiguri semnificative.

*

Desigur, şi pentru depunător, primul pas în piaţa financiară constituie tot un gest de economisire. Ceea ce înseamnă un consum amânat. Dar banii strânşi de depunător rămân (la nivelul individual desigur) simpli… bani. Muncă economisită şi atât. Depunătorul fiind cel mai „cuminte” dintre toţi cei care economisesc. El îşi încredinţează economiile unor bănci. Mai departe, investind, băncile transformă economiile în capital. E drept, apare şi aici un oarecare risc: ca pasivul (banii adunaţi de la depunători) să fie transformat într-un activ (capitalul pe care băncile îl  împrumută companiilor, societăţilor comerciale sau populaţiei) aşa-zis neperformant. Cum s-a mai întâmplat. Dar nici aici riscul nu-i prea mare. În primul rând, intervine Fondul de garantare şi, până la un plafon de o sută de mii de euro, va acoperi paguba… dacă eventual banca ar capota. Dar nici depunătorii cu depozite de peste plafonul garantat nu riscă decât teoretic, fiindcă băncile sunt solide şi nu se întrevede vreun pericol de insolvenţă în acest sector. Deşi, în comparaţie cu alte ţări, economiile populaţiei sunt restrânse, depozitele cresc. E adevărat că băncile nu mai practică dobânzi atractive, derobându-se de ideea că timpul face bani… din bani în depozite bancare, dar populaţia continuă să economisească. Sunt, la ora actuală, vreo 15 milioane de depozite bancare şi vreo 10 milioane de depunători, fiind în egală măsură mânaţi de dorinţa de a-şi suplimenta câştigurile chiar şi din dobânzi modeste şi din nevoia de a-şi şti banii în siguranţă.

Investitorul însă este o categorie dintr-un mediu ceva mai riscant: piaţa de capital. Banii lui, deîndată ce încep să fie rulaţi pe această piaţă, nu mai rămân simpli bani (muncă economisită şi atât) nici la nivel individual. Ei se transformă în capital: muncă economisită şi… investită.  

*

Cei împinşi spre piaţa de capital nu au doar tentaţia de a face bani… din bani. În cazul lor, se adaugă şi un dram de vocaţie a riscului.

Gustul unor oameni simpli de a deveni investitori a fost zgândărit mai ales de către fondurile de investiţii. Depunătorii au primit certificate de investitor. Ideea de „fond mutual” a prins încă din anii ’90, când valorile depuse au început să se înmulţească rapid. Prin investirea banilor. E drept că, la un moment dat, după marile căderi de fonduri mutuale din anii ’90, s-au amplificat teama şi şovăiala. După anul 2000 însă, treptat, încrederea în fondurile de investiţii, îndeosebi în cele ale băncilor, a tot crescut.

Dacă însă investitorii se socotesc o clasă cu blazon, deasupra masei mari a depunătorilor, care economisesc şi atât, merită să mergem mai departe cu clasificarea. Pentru că şi dintre investitori se desprinde o clasă situată pe o treaptă mai sus; de fapt o elită: întreprinzătorii. Sunt cei care fac din investiţie o vocaţie şi o profesie. Pe umerii lor societatea merge mai departe.

„Cavaler al riscului”, întreprinzătorul este tipul modern de erou romantic. Avântul lui – în care banii devin marfă, mai departe marfa aducând alţi bani, ce sunt investiţi iar în marfă, pentru a produce şi mai mulţi bani – cere şi curaj şi abnegaţie, şi spirit competiţional, şi apetit pentru risc.

Cine este el? Cunosc mulţi investitori cu rang de întreprinzători, de aici, de la noi, care să-şi merite titlul de “cavaleri ai riscului”. Mă văd însă tentat să privesc ceva mai departe, răsfoind la întâmplare carnete de note din anii în care călătoream prin lume ca jurnalist. Şi asta pentru că îmi place ideea, întâlnită deseori din nefericire departe de ţara noastră, ce însufleţeşte mici întreprinzători ce-şi încep ziua de lucru cu dorinţa de a-şi face munca în aşa fel încât nimeni în lume să nu fie mai buni decât ei.

Fascinant cu adevărat, în acest sens, mi se pare cazul lui F.S., un tânăr de 20 de ani, pe care l-am cunoscut în capitala Japoniei. A „vânat” o afacere în apropiere de „Tokyo Prince Hotel” şi a reuşit . A cumpărat un chioşc din lemn, cochet, pe care l-a amenajat după gustul lui. O „dugheană“, cum ar zice, la noi, nostalgicii giganticilor „fabrici de mâncare”, pe care evenimentele din decembrie ’89 le-au împiedicat să ajungă să-şi facă rolul. O vreme a vândut, aici, băuturi răcoritoare. A câştigat bani şi a cumpărat o foarte mică “fabrică de mâncare”. Un restaurant modest, în care era şi patron, şi bucătar, şi chelner. Apoi şi-a angajat, prin concurs, doi salariaţi. Şi a început „afacerea vieţii lui”: preparate din stridii, creveţi şi alte vietăţi marine. Şi a văzut că mereu e „coadă“. Deşi, în jur, sute de mici localuri vindeau aceleaşi tipuri de preparate culinare. Tânărul de 20 de ani gândea că e nevoie ca el să fie continuu acolo unde curgea afacerea lui. Din zori până seara, târziu. Un fanatic al muncii? Poate că da. Nu acesta este însă motivul care-i asigură clientela şi profitul, ci cu totul altul. Îl spune cu vizibilă mândrie: “Nimeni nu prepară stridiile mai bine decât mine, de la Pacific până la Atlantic.” De fapt, pentru el fiecare zi începe cu acest gând – ca nimeni, pe întreaga planetă, dintre cei prinşi în acest gen de afacere, să nu-l depăşească.

Sau tânărul patron de firmă „K. S.”, care şi-a propus să le vândă japonezilor obiecte din sticlă „cum n-au mai văzut”. A auzit că românii sunt sticlari vestiţi. A plecat în România, a vizitat câteva fabrici de sticlă,  a studiat tehnologiile, pregătirea oamenilor, apoi a tras o primă concluzie: sticlarii români se disting prin manualitate şi simţul formelor, dar nu au culori bune şi nici n-au învăţat să coloreze. S-a gândit imediat la o combinaţie: a invitat în Japonia 20 de sticlari români, i-a învăţat să coloreze, le-a pus la dispoziţie materiale şi a dat drumul unei noi afaceri: sticlărie româno-japoneză.

Sau cei trei mari fabricanţi de bere japoneză, sub vestitele etichete „S”, „A” şi „K”. Piaţa era plină de bere străină, cele mai renumite firme din lume se concurau între ele în Japonia, reclama era furibundă, dar cei trei temerari nu numai că au produs bere japoneză, dar au ajuns să domine vânzările. Deşi preţurile pe care le practicau nu erau mai mici. Competitivitatea prin preţ a fost bătută de competitivitatea prin calitate.

*

Am ales câteva exemple de culoare japoneză. Semnificative, desigur. Pe planetă sunt milioane de astfel de exemple. Nenumăraţi întreprinzători, lansaţi în afaceri diferite, cu averi mai mari ori mai mici, constituie pretutindeni motorul care împinge lumea înainte. Cei mai mulţi dintre ei fac parte din clasa mijlocie. Categoria socială cea mai numeroasă, în ţările dezvoltate, chiar dacă criza a lovit-o dur. O categorie încă restrânsă, la noi.

Nu cred că am exagerat când am spus că întreprinzătorul ce constituie tipul modern de erou romantic încă nu a dispărut. A fost fiul secolelor XIX şi XX. Continuă să fie fiul secolului XXI. Deşi încorporează în propria-i personalitate sevele pământului natal, tradiţiile, obiceiurile, morala şi, mai cu seamă, deşi acţionează deseori local, de fiecare dată gândeşte global. El se simte încă legat, astăzi, de firele acelor romantici cuceritori ai planetei, de stilul durat de toţi acei temerari „aventurieri” care au învăţat pe viu lecţii practice de economie începând din zorii capitalismului. Eroul acelor vremi, fără relaţii, fără bani, a înfruntat viaţa şi a cucerit-o. A făurit noi condiţii de viaţă, a acţionat într-un mediu ostil, în care nu erau nici drumuri, nici fabrici, nici rigori. A construit drumuri, a înălţat fabrici, a inventat un nou stil de viaţă.

Din rândurile acestor eroi romantici s-au ridicat investitorii internaţionali. Cei din Lumea Nouă, bunăoară, au trecut Atlanticul, cu bani, cu noile lor bune obiceiuri, în căutarea altor debuşee. Lumea Veche i-a primit cu suspiciuni, poate chiar cu ostilitate, dar şi cu vădit interes.

Un roman în trei părţi („Financiarul”, „Titanul” şi „Stoicul”), al scriitorului american Theodore Dreiser, cuprinde o adevărată istorie a facerii lumii moderne. O istorie care se încheie la începutul secolului XX, cu migraţia  în Europa a managementului american. Al treilea volum, „Stoicul”, ar fi putut purta un cu totul alt titlu: „Nu ne vindem Anglia!”... Un magnat american, Frank Cowperwood, personaj controversat şi contestat, vine să investească în Anglia. Ochiul lui avizat a văzut limpede că lucrările de modernizare pornite la metroul din Londra îi pot aduce un imens profit. Financiarii din Lumea Veche  s-au scandalizat. Întrebări dominate de orgoliul naţional: „De ce un american?”; „Cine îşi permite să nesocotească priceperea britanică?”; „Are Anglia nevoie de ajutor din afară?”...  Lucrările metroului erau însă împotmolite, pe plan naţional nu se puteau aduna banii necesari, nici din credite şi nici din alte finanţări, aşa că scandalul continua. Până la urmă, nevoia a făcut să fie acceptaţi banii americanului. Şi mai mult, a fost recunoscută experienţa lui, pentru că el aducea nu numai finanţarea unei investiţii, ci şi managementul pe care britanicii încă nu-l aveau. Dar într-o zi de început de secol XX americanul muri… Înainte ca lucrările metroului să se fi încheiat. La Londra s-a stârnit panica. Presa, aceeaşi presă care îl hulise pe întreprinzătorul de peste Atlantic, acum îi liniştea pe londonezi că organizarea pe şantiere e atât de bună, încât nimic nu se va schimba. Un lord scria: „Dl. Cowperwood a fost un prea bun organizator ca să fi pus bazele unei vaste întreprinderi bizuindu-se pe indispensabilitatea cuiva”.

*

De ce vin cu exemple “vechi” în vremuri noi? Pentru că nimic nu s-a schimbat în această privinţă.

Şi astăzi, ca şi altădată, reuşita în afaceri poate fi adusă de “tunuri” ce fac să se adune bogăţii peste noapte. Dar sunt reuşite nesigure, iluzorii chiar, multe în afara cadrului legal, care de cele mai multe ori se destramă tot aşa de repede cum au fost acumulate.

Averile sănătoase s-au format încet, vreme îndelungată, şi au fost transmise din tată-n fiu. Astfel de acumulări s-au menţinut, chiar s-au dezvoltat numai în împrejurările în care împreună cu averile a fost transmisă vocaţia pentru afaceri bune.

Şi astăzi, ca şi altădată, până şi o companie modestă, cu câţiva lucrători, va reuşi numai dacă va aborda un management şi un stil de muncă la nivelul unei multinaţionale.

Şi astăzi, ca şi altădată, întreprinzătorii străini sunt fermentul care dinamizează lucrurile în ţări în care schimbările se produc de regulă încet. Deseori, ei sunt huliţi la început şi aplaudaţi la sfârşit. Dacă lucrurile ies bine. Peste tot, astăzi, la fel ca acum o sută de ani, se manifestă cel puţin prudenţă, dacă nu ostilitate faţă de investiţiile străine. Iar când, în cele din urmă, astfel de investiţii sunt acceptate, schimbările se produc fără a mai fi recuperat şi timpul pierdut.

 „Nu ne vindem ţara!” se strigă pe toată planeta, nu doar în România. Au învăţat şi alţii, învăţăm şi noi, treptat, că orice ţară, bogată ori săracă, are nevoie de cât mai mulţi întreprinzători, atât locali, cât şi străini, pe care îi poate atrage prin legi bune şi stabile, printr-un mediu economic optim şi prin sisteme eficiente de valorificare a investiţiilor. Dar mai cu seamă printr-un bun climat investiţional, asigurat prin valorificarea capitalului naţional. Pentru că întreprinzătorul străin se va feri să-şi arunce banii pe un sol în care capitalul naţional nu se simte încurajat să investească. Şi nu investeşte.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite