Dependenţa de blog

Când publici un articol pe blogurile adevarul.ro, ţi se pot întâmpla trei lucruri: să nu îl citească nimeni, să primeşti felicitări sau să fii ironizat în legătură cu părerile tale care, f... mama mă-sii, nu corespund nici în ruptul capului cu ale cititorului tău. Aceste trei situaţii fac parte din categoria reacţiilor paşnice.

Mai intervine şi o a patra situaţie, când te întâlneşti cu un forumist furios, care îţi trage una peste botic (”bot” suna prea urât - s.a.), de nu te vezi de-adevăratelea preţ de câteva secunde bune. Mi s-a întâmplat mie, staţi să vă spun.

După publicarea articolului ”Limba română în bătaia glonţului”, am fost felicitat, dar mai la coadă vine un nene cu nume sub acoperire, Bartha Bartha, care îmi trage o pleasnă pe obraz, de-mi lasă o urmă roşie de la pomete până la bărbie, semn că sângele ar fi vrut să iasă, dar nu prea a reuşit.

Când să întorc şi celălalt obraz, că aşa e obişnuit de veacuri românul nostru prea bun (era să spun bleg, dar nu o spui, că nu-i frumos - s.a.), ce îmi auziră urechile, care parcă erau ale mele, parcă nu: ”Nu îţi este ruşine?”

”Păi, ce-am făcut, măi, nene?” ”Vorbeşti de limba română în Transnistria, în care se trage cu gloanţe, dar voi ce faceţi cu limba maghiară, nu faceţi la fel? Aşa vă trebuie!”

Constat brusc că mi-am pierdut replica şi uzul raţiunii. În asemenea situaţii, te blochezi pur şi simplu şi iei o pauză de gândire, timp în care îţi ţiuie una din urechi. Dacă e cea din dreapta, e de bine, ai şanse să-ţi revii, dar cu stânga ai încurcat-o.

Ăla cu doi de ”th” în numele care nu-i de la mama lui se uită la tine să zici ceva. Canci! (nu se află în dicţionar, te descurci dumneata cu traducerea– s.a.). Văzând că tac, Bartha la patrat zice el: „Vezi că ţi-am tras-o?”

Îmi revine glasul pe neaşteptate: „Stimate domn, măi vere, nene dragă, dar în articolul cu pricina nu era vorba de limba maghiară. De unde ai scos-o?” ”De aici!” Şi scoate limba la mine, aşa cum făceam în primii ani de şcoală, pe vremuri, când voiam să-l înfurii pe un vlăjgan mai mare, după care fugeam ca să nu o încasez. Stop-cadru: Bartha cu limba scoasă rămâne aşa, ca eu să mai pot spune ceva către cititorul de azi.

Se vede că omul nu era la curent cu evenimentele la zi de prin ţară. Fie că nu citeşte ziarele online, mai ales adevarul.ro, fie că nu se uită la tembelizor, fie că nu discută cu alţi pişta (nici cuvântul ăsta nu e în dicţionar – s.a.), ca să îşi dea seama pe ce lume trăieşte.

Păi, de curând a apărut pe sticlă din nou domnul pastor, cum care pastor?, cel care a început răzmeriţa din 1989. Care ce zice? Că vrea ca limba maghiară să fie nici mai mult, nici mai puţin, limbă oficială în România. Dacă nu s-o putea chiar în toată România, inclusiv în toate fostele teritorii româneşti, măcar pe la Miercurea Ciuc să fie.

Şi ce mai spune domnul pastor? Că şi UDMR-ul vrea la fel. Că mai vrea şi revizuirea Constituţiei. Da, dar el era la cuţite cu UDMR-ul. E adevărat, dar când le convine, se unesc, apoi iar se desfac, ca o armonică, înţelegi, dragule?

Şi românii ce zic? Ce să zică? Unii că nu, alţii că da, iar restul cugetă cu bărbia în mâini. Dar Guvernul? Guvernul spune un nu aproape oficial, dar parcă nu e prea hotărât şi trage cu ochiul la cei care nu se mai opresc din cugetat.

Revin, frate: dacă aşa stau lucrurile, cum poate domnul acesta, Bartha şi alţii ca el, am auzit destui, să susţină că limba maghiară e tratată cu... gloanţe, ca în Transnistria, când e la câţiva paşi de a deveni, Doamne feri, oficială? Şi completez: în Transnistria, limba română e pe cale de dispariţie, iar în România limba maghiară se pregăteşte să se aşeze într-un jilţ aurit.

Acest domn poate afirma orice, e dreptul lui, mi se spune.  El e furios din naştere. Mai ales când se întâlneşte cu sintagma ”limba română”, furia lui se declanşează automat. E dependent de această stare sufletească.

Aşa cum eşti şi tu dependent de blog, când întinzi mâna către tastele calculatorului de câteva ori pe zi, ca să vezi ce mai spun colegii tăi de pe mijlocul primei pagini din adevarul.ro.

Gestul mâinii tale a devenit unul reflex. A început să semene cu cel făcut de un fumător pasionat, a cărui mână se duce singură la buzunar după ţigară, fără ca stăpânul să conştientizeze acest lucru.

Îmi pare rău, că nu vrei să fii prieten cu mine, dragă Bartha! Să-ţi fie... bine! Dar nu cum ni s-a urat nouă în urmă cu aproape 10 ani, ci cu maximă sinceritate.