Departe de Cernobîl

Fumez la capătul vagonului. Sunt mulţumit: până la Urziceni am citit 25 de pagini din romanul „Intriga matrimonială” de Jeffrey Eugenides. Aud sirena locomotivei. Arunc ţigara la jumătate. Trenul se pune în mişcare. Mă întorc în vagon şi socotesc: până la Galaţi pot să duc peste 50 de pagini.

Străbat pe culoar vreo trei rânduri de fotolii şi observ că romanul e acolo, pe locul meu. Dar până la carte, cineva de pe fotoliul din stânga mă opreşte cu privirea. Apoi, mă strigă discret: „Pierre!” Mă opresc. Caut cu privirea. „Pierre!” O femeie aşezată pe fotoliul de lângă culoar îmi zâmbeşte. Încremenesc. „Pierre!” Ea m-a strigat? Cine este femeia asta? „Mă mai ţii minte, Pierre?”

Încerc să parcurg „fotografia” femeii cât pot de repede. Ochii ei mari şi blânzi. Ochi de căprioară. I-am mai văzut odată, dar pe femeia asta n-o recunosc. M-am blocat. Îi întind mâna stângaci. Ea mi-o strânge. Îi simt degetele calde în palma mea. Dar eu nu ştiu cine e femeia! Nu ştiu! Îmi aplec capul, habar n-am ce să-i spun. Nu mă duce capul!

„Sunt Manuela! Mă mai ţii minte?” Vocea ei mâţâită ascunde un regret. Şi ochii, ochii ei mari. Manuela?... Care Manuela! Nu găsesc nicio Manuela în mintea mea. Să fi fost vreo colegă de liceu, de facultate, de unde naiba a apărut Manuela asta?

Stau în picioare, lângă ea, cu degetele ei calde în mâna mea. Aşteaptă s-o recunosc. Dar eu nu te recunosc, Manuela! Văd un fotoliu liber, chiar în dreptul ei. Mă aşez buimac, învins, dărâmat, sunt un handicapat, habar n-am cine este! Şi de câţi ani mă bate gândul să iau pastile de memorie!

Cineva trece pe culoar. Manuela îşi retrage degetele din palma mea, ca să-i facem loc. „Am băut o cafea în ziua accidentului de la Cernobîl. Eram numai noi doi pe terasă, pe faleza Dunării. Mai ţii minte, Pierre?” – începe Manuela să-şi amintească, iar mie îmi vine să fug, să mă ascund în cartea de pe locul meu. „Era pe 26 aprilie ’86. Am aşteptat o oră cafeaua de parcă chelnerul s-ar fi dus la ruşi s-o cumpere”. Râd ca prostu’. În ’86? Îmi trebuie un computer ca să socotesc câţi ani au trecut. „Dar nu mi-a păsat. Era soare.” Iartă-mă, dar nu-mi amintesc, Manuela! – mă bâlbâi şi mă uit în ochii ei căprui, care au rămas vii în groapa amintirilor mele.

Îi văd ochii cum sunt învăluiţi de o pânză ce clipoceşte în lumina soarelui de-acum. Plânge! Din cauza mea, pentru că n-o recunosc, sunt un idiot! Repet: Manuela!... Ea insistă cu o voce stinsă: „Locuiam la E3...!” Daaa, la blocul E3, la E3, în Micro 17! Eram vecini de bloc! – mă bucur că mi-am amintit ceva-ceva. Tu eşti Manuela! Sigur că da, Manuela! Radiaţiile de la Cernobîl mi-au distrus neuronii! – încerc să glumesc. Dar ea mă priveşte de departe. Îşi ţine mâinile în poala rochiei. „Eram studenţi. Mi-ai pus în cutia poştală o povestire de-a ta, scrisă pe foi dictando. Mai ţii minte, Pierre?” Mă omoară cu acest „mai ţii minte”! Iarăşi m-am blocat. Care povestire? Care cutie poştală? Care Cernobîl? Care terasă?

„Cred că vrei să citeşti”, mă goneşte femeia, arătând spre cartea care mă aşteaptă.