Decembrie. Poveste de iubire

Ne vrem, fiecare, felia noastră de tort din preşedintele Klaus Iohannis. Ne alintăm că am suflat în lumînări primii, vizionari un pic înaintea celorlalţi. Suntem iohannisieni, mai legitimi decît cei legitimi. La 25 de ani de la revoluţie, intervalul tuturor exaltărilor scoate la lumină o poveste de iubire.

La exact 25 de ani de la Revoluţie, românii au recuperat ceva din exaltarea acelor zile de 21-22 decembrie 1989. Aniversarea din acest an se altoieşte pe o altfel de plămadă.

Ne-am ales cu un capital de entuziasm pe care nu ne mai săturăm să-l savurăm, ca pe un „bon cru”, millésime 2014.

România dizolvată prin lume a început să precipite. Românii din Torino au aflat despre românii din Munchen. Românii din Paris au aflat de „fetiţa de rînd” de la Londra. Skype-ul a pîlpîit de mesaje, telefoanele mobile au vibrat în draci, facebook-ul a zbîrnîit  ca o jucărie de copil surescitat. Acasă s-a lărgit, mult dincolo de Berceni.

Nu există exerciţiu democratic mai fastuos decît o alegere de preşedinte care să se traducă la ultimul eşalon, cel al oamenilor de rînd, printr-o mână de prieteni în plus. „Neam împrietenit”  - fără cratimă - e poate cea mai emoţionantă butadă poetică, politică şi civică rămasă moştenire după 16 noiembrie 2014.

Ce va face Klaus Iohannis din 21 decembrie 2014 ne scapă de sub control şi nu mai e, la propriu, treaba noastră.

Treaba ne-am făcut-o în amonte, e drept, pe ultima sută de metri, cînd cuţitul a ajuns la os.

Dacă azi ne amintim cu precizie ce am făcut, fiecare în parte, pe  15 decembrie 1989, este  pentru că acum 25 de ani la Timişoara cineva s-a urcat pe un tramvai şi a strigat pentru prima dată, în Piaţa Maria, „Jos Ceauşescu!” Dacă ne ştim fiecare gest din bucătărie, de la şcoală, din faţa televizorului, în zilele de 21-22 decembrie 1989, este pentru că acum 25 de ani, într-un Bucureşti primăvăratec, au murit oameni la baricada de la Universitate.

Dacă peste ani ne vom aminti ce am făcut fiecare pe 16 noiembrie, în detaliu, depinde, în bună măsură, de mandatul preşedintelui Klaus Iohannis.

Cert rămâne un fapt: între 16 noiembrie şi 21 decembrie 2014, între ultima ştampilă pusă cu înverşunare şi investitura preşedintelui Iohannis într-o simbolică zi de aniversare a Revoluţiei, ne-am permis un interval de graţie. Am visat cu ochii deschişi la un altfel de preşedinte şi la o altfel de ţară.

Ce va face Iohannis, ce nu va face Iohannis.

L-am aşezat pe lama de microscop şi disecţia e voluptoasă.

L-am urcat pe firmament şi am îndreptat toate telescoapele spre astrul care, dacă tot l-am agăţat acolo, ar face bine să strălucească cu exact atîţia lumeni cît îi comandă fiecare.

Atîta exaltare fără precedent arată ce vid era acolo, înainte. Ce hău imens se cerea umplut cu o imagine pozitivă.

Intervalul tuturor exaltărilor scoate la lumină o poveste de iubire.

Da, Klaus Iohannis e depăşit, din start, de mitul său. Nu e un handicap, e o şansă.

Povestea de iubire nu e între oameni şi preşedinte, deşi ar putea fi, de pe 21 decembrie.

Povestea de iubire e, mai întîi, aceasta: începând cu 16 noiembrie, ne-am schimbat părerea despre noi înşine.

Am început să ne iubim.