De ziua Radio-ului public! Etajul 5, în direct. Amintiri

La etajul V al Radiodifuziunii, pe locul a ceea ce s-a numit Redacția de tineret și copii a lui Victor Popa ( nu dramaturgul, altul) și Eduard Jurist, Mioara Paler, etc, a luat ființă pe la începutul anilor 70 ceea ce a purtat numele onorant de Programul 3, al Sofiei Șincan. Zic al…pentru că așa cum îi stă bine unui format nou gazetăresc, radio, ori tv, el poartă amprenta celui care-i dă drumul în lume în haine noi , scrobite și dacă se poate la modă.

Moda nu era punctul forte al  unui concept ce se voia ieșit din tipare  pe vremea schemelor obligatorii de viață  și nu numai. Fiindcă dacă priveai spre punctul cardinal dinspre care venea ea , moda, adică apusul,  riscai să rămâi cu gâtul strâmb. Și totuși un pic de asezonare spațio-temporală a suferit și etajul 5 din clipa în care a devenit altceva…acel ceva despre care încă se mai vorbește.

Dacă a fost sau nu disidență prin birourile și pe la microfoanele de unde porneau în eter vocile din noua redacție, încă se mai tranșează.

Cert e că ne-am găsit laolaltă , umăr la umăr , pentru câțiva ani buni redactori, oameni de radio din felurite redacții, mânați aici doar de soartă, fiindcă nimeni nu avea motive să intuiască un parcurs bun acestui nou post , chiar dacă ne aflam în anii mirabilului dezgheț ( mincinos). Entuziasmul Sofiei  a fost liantul și poate și prestigiul de care se bucura în atât de lunecoasa istorie contemporană această nouă structură favorizată pentru a da impresia unei libertăți sans rivage , cum ar spune Cameluța , franțuzoaica  noastră, inimoasă.

Pentru mine, care oricum  ajunsesem la radio pe valurile… primăverii de la Praga ( un fel de…), în 1968 când discursul de separare de Moscova ne –a strîns pe toți în jurul unei frumoase iluzii , întâmplarea avea aerul unui déjà vu.  E și motivul pentru care n-am simțit primejdia unei epurări consumată discret prin 1975 când, mi-a trecut glonțul pe la ureche, cum se spune, din cauza blestematului meu de dosar. Atunci am scăpat și am rămas să mă bucur încă ceva ani, împreună cu vesela societate a redactiei de la 3 , de spiritul liber pe care îl mimam noi cei puși să facem emisiuni pe stil nou și unde scurte pe care nu prea le prindea nimeni. Adică mergea la anumite aparate pe care și le achiziționau tinerii ca să asculte muzica bună de la 3 și pe Florian Pittiș.

 Cred că aici e secretul a ceea ce s-a numit și pentru alte împejurări revoluție. Cu voie de la primărie. Dar, noi ⹂lucrătoriiײַ nu prea realizam dedesubturile perfidei politici a partidului și profitam din plin ca să ne facem cât mai bine meseria. Cu talent, cu elanul vârstei,  fiindcă mai toți eram tineri, cu imaginație și dăruire. M-am simțit răsfățată de soartă , așa dar, să pot face în acele vremuri umflate de propagandă. emisiuni de artă precum nou înființatul Cubul artelor, pe care îl împărțeam  cu Titus Vîjeu, sau  despre  Teatru în programul săptămânal Sapte zile, sapte arte. Să contribuim, eu și regretata Lena Boiangiu la nașterea emisiunilor scenarizate, Biografia unei capodopere, Jurnale și memorii  pentru care am scris zeci de scenarii puse pe note radiofonice de regizorii de la serviciul Teatrul radiofonic, unde aveam să ajung într-o altă etapă a vieții și meseriei mele.  I-am avut drept colaboratori pe Ion Frunzetti, Nicolae Balotă, Andrei Pleșu, Romulus Vulpescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Dan Grigorescu , ca să nu mai vorbim de pleiada de actori , personalități ale lumii cultural-artistice care girau mesajele  noastre adresate unei generații în formare cu  nevoie de cultură. Atăzi e altfel…

Multe dintre aceste emisiuni viază și azi, dovedindu-și necesitatea într-o instituție media care și-a respectat  și în vremuri grele, menirea.

Programul 3 a însemnat pentru mine ca și pentru mai toți dintre colegii mei și o școală a prieteniei  și  simț al colegialității, rara avis, azi când ambițiile și goana după bani și cariere (de carton) alterează sentimentele și uneori și gândirea. Poate am fost naivă, poate am trait cu o anume inconștiență a vârstei dar nu m-am sințit atinsă de constrângerile ideologice chiar și când cenzura, viza politică prin care trecea fiecare produs/emisiune, intra în actiune. O anume compliciatate care îi făcea pe unii dintre aceștia să închidă ochii îți creea impresia că treaba nu e serioasă, că e de formă, că-i putem păcăli. Și uneori chiar îi păcăleam inventând acel limbaj esopic, vorbitul în doi peri ale cărui efecte ar merita un studiu. Și ,mai era și aceea difuzare pe ultrascurte pe unde urechile ciulite ale cenzorilor mai pierdeau vigilența cum mi s-a întâmplat prin 1979 când am uitat să tai din bandă , la distribuție, numele Alexandrei Polizu, între timp mutată pe undele Europei Libere,care dacă s-ar fi observat zburam de atunci din radio.

La capitolul șotii imi amintesc de arborele genialogic desenat de genialul nostru coleg, caricaturist Noe Smirnov, în care eu apăream cu țigara iar Lena în aburi de cafea, căci nu e om să nu știe ce cafele se mai beau în biroul în care venea și Sefa  și de unde plecau  enervati alții care nu savurau șueta, dar turnau de zor la…cadre .  Mi-amintesc și de partidele de șah între orele de cabină și de benzile care ne curgeau din brațe când umblam după un minut de cabină ca să terminăm emisiunea. Lucram cu foarfeca la montaj, scriam la mașina Erika dar mintea ne clocotea de idei și dragul de Radio ne făcea să înoptăm prin labirintul clădirii după ce se închidea până și restaurantul de la 9 al celebrei Nina, neîntrecuta noastră bucătăreasă. Mai târziu, după 89, radioul ca și alte instituții ale statului au pierdut sentimentul stabilității urmând deviza ײַdă și fugiײַ .Adică fă-ți treaba și du-te cu Dumnezeu, că viața e scurtă. Și leafa mica.

M-am despărțit de Programul 3 la epurarea drastică din 1983, mai întâi în brațele lui Mircea Munteanu, să-i fie amintirea dragă,  care m-a cărat la cabinetul medical  fiindcă mi se făcuse rău, apoi pe ușa serviciului personal al tov Săbiescu ( ce nume predestinat!) care mă trimetea la plimbare ca necorespunzătoare… politic. ( Nu eram membră de partid…stiți dosarul )

Am revenit în1991, dar Programul 3 nu mai era. Și oricum nu mai era ce fusese acoperit de anii de tristețe națională ce au urmat . Multumesc Cameliei Ursuleanu pentru invitația de a coborî în timp printre amintirile unui controversat dar și tandru început de  carieră, cu ocazia celebrării a 50 de ani de la începutul programului 3.

La Teatrul radiofonic unde am trudit apoi,  până la pensionarea obligatorie ,la o vârstă care azi ar părea o copilărie. Dar unde lege nu-i tocmeală . Radioul a continuat să ne tină un timp, aproape pe toți căzuți în această capcană, prin contracte care n-au avut însă nici o contribuție la pensie . Tare nu !

Teatrul Radiofonic, ⹂mon autre amour⹂ …e alt capitol de biografie  despre care veți afla dintr-o carte aflată în pregătire.

 Galele Radio Romania , de care se bucură azi cei care o mai pot face, celebrează 95 de ani ai Radioului public. Cinste lor ! în aceeași clădire cu bulină pe unde a trecut și cutremurul și revoluția. Pe aceeași stradă Berthelot, fostă Nuferilor , fostă Popov, fostă…Marconi sau nu…Dumnezeu mai știe. Fostă.

La multi ani , dragă Radioule ! În mașină sau acasă să știi că ești încă foarte ascultat !