De la Precariat la Wandering Workers: oamenii din afara statului

Sunt două categorii de oameni în afara statului: zilierii şi specialiştii în domenii care nu mai sunt la căutare. Ambele categorii se zbat la limita subzistenţei

Sînt două categorii mari şi late cu care mă intersectez tot mai des. În oraş, la noi dar şi în Occident, sînt cei numiţi de specialişti: precariat, cei care nu mai au garanţia minimă a locului de muncă şi a venitului. În ultima perioadă devin deprimant de mulţi: sînt peste tot.

Prieteni cu trei facultăţi, două doctorate şi nu ştiu cîte specializătri care-şi caută disperaţi de lucru. Profesionişti în diverse domenii care între timp nu mai sînt căutate şi brusc trebuie să facă munci necalificate de tot felul ca să poată trăi. Majoritatea pe contracte fargmentate şi diversificate, pe meserii diferite de specialitatea lor, căci altfel nu pot să-şi plătească întreţinerea şi viaţa de zi cu zi. Nimeni nu-i mai protejează, iar drepturile s-au mişcat spre „flexibilizarea muncii”: drepturi multe angajatorului, drepturi minime angajatului.

Precaritaul urban este încă suportabil la cei de pînă în 35 de ani. Mai avem norocul „blocurilor comuniste”, lăsate de părinţi în care ne mai putem adăposti la preţuri mici. Însă la precariaul celor de peste 40 de ani situaţia devine tragică şi cu o urmă de depresie profundă. Ei sînt nu mulţi, ci foarte mulţi şi nimeni nu le mai oferă o şansă: sînt consideraţi epuizaţi. Vom avea curînd sinucideri în masă sau refugii spre alte forne de deconectare. Iar cei de lîngă ei care au un job stabil pe meserie, lucru devenit de ceva vreme un lux, înţeleg şi simt că şi ei pot deveni la fel de precari în orice moment.

Trăim într-un soi de dictatură a precariatului care devine tot mai greu de suportat.

Există însă o a doua categorie ce aparţine mai puţin lumii occidentale, dezvoltate sau claselor educate, de mijloc. Sau ele aparţin indirect acestei lumi. Ea este întîlnită foarte mult în rîndul migranţilor, iar la noi este o pătură foarte mare şi domină orăşelele, satele şi zonele foarte sărace. Nu ştiu cum se numesc în română. În rusă au un termen: Othodniki/Отходники. Tocmai am primti un studiu imens depsre ei. Englezii le zic: Wandering Workers. Bun. Cine sînt aceştia? Ei sînt oamenii care lucrează în principal la negru, fără un contract, fără venit stabil, sezonierii, zilierii, gastarbeiterii etc. Ei sînt „precariatul sărac” care nu au nicio garanţie a zilei de mîine. Practic, neavînd contracte, ei nu plătesc niciun fel de impozit şi, fireşte, nu au nicio asigurare medicală şi nu vor avea nicodată o pensie sau şomaj etc. Numărul lor este imens în ţările din Est şi în cele sărace. Ei sînt cetăţenii „din afara statului”: ei sînt noua iobăgie.

Iată două teme majore, fundamentale despre care se tace în RO. Despre aceşti oameni care trăiesc lîngă noi, dar sînt „în afara statului” mi-ar plăcea să scriu. Pe curînd. Pace..