De la „a avea“ la „a-ţi permite“ e cale lungă

0
0

Nu ştiu dacă replica e preluată de la cineva sau îi aparţine, nu asta e important, însă Ion Ţiriac, atunci când a fost întrebat, într-un interviu, "Când v-aţi simţit prima dată bogat?", a răspuns, fără ezitare (citez din memorie): "Bogăţia e relativă. Cunosc oameni care câştigă averea mea într-o zi, ba chiar într-o oră, însă eu m-am simţit bogat, în ziua în care am intrat în restaurant şi nu m-au mai interesat preţurile afişate în menu."

Cu siguranţă, pentru cei mai mulţi dintre români, răspunsul face parte din categoria celor superficiale, minore, dar nu e deloc aşa. Răspunsul dat de Ţiriac, fie că-i aparţine, fie că nu, este unul cât se poate de cuprinzător. Ce înseamnă şi cum s-ar traduce el, deşi pentru marea majoritate a românilor e greu de priceput? Simplu: una e să-ţi poţi cumpăra ceva, având banii sau împrumutându-i, şi alta e să-ţi PERMIŢI acel ceva ― deci să nu-ţi afecteze situaţia financiară absolut deloc şi în niciun fel. Greu de priceput, spuneam, pentru români acest lucru, fiindcă românul e convins că totul i se cuvine, că şi el "are dreptul", că şi el merită, că şi el trebuie să aibă (chiar dacă nu are nevoie, însă pentru a-i arăta el vecinului/lumii cine e el). De aceea românul, bunăoară, cu un salariu de 1000 de euro pe lună, să spunem, împrumută bani de la bancă pentru a-şi cumpăra maşină de 40.000 de euro (şi-ar cumpăra şi mai scumpă, dacă i s-ar aproba creditul), iar apoi, vreo 20 de ani, până la achitarea creditului, se va plânge că trăieşte "la limita sărăciei", că guvernul/patronul nu-i măreşte salariul, că "EI se gândesc doar la ei, iar de NOI nu le pasă", că "în ziua de azi, e greu; mai bine era înainte: nu se găsea, dar cel puţin erau ieftine", că "l-au omorât degeaba pe Ceauşescu", că "în ziua de azi valorile nu mai sunt respectate" (adică el), că ar trebui "să se dea bani la cultură", că "trebuie să se reformeze învăţământul şi/sau sănătatea" şi alte asemenea tânguiri mioritice. Adică "să se mărească" şi "să ne dea", iar de-ar fi să fie aşa, românul tot nu va renunţa la "nemulţumiri", nici dacă i-ar creşte leafa la 20.000 de euro pe lună, fiindcă mai există totuşi încă multe altele care "i se cuvin" şi pe care le "merită", atâta vreme cât va avea "vecin": bunăoară, un Lamborghini, un avion, nişte palate prin ţinuturile exotice, ba, de ce nu?, chiar Raiul...

Se spune că, în viaţă, toate se plătesc, însă două lucruri se plătesc sigur: luxul şi prostia. De aceea, nu în puţine situaţii, prostia poate deveni un lux pe care trebuie să ţi-l permiţi ― altminteri nu e indicat să fii prost, fiindcă intri în pagubă. Multora le e ruşine că sunt ”săraci” ― de propria prostie, însă, nu se ruşinează nimeni, ba chiar o şi etalează. Sloganul socio-existenţial rămâne ferm strămoşeasca zicală ”Prost să fii, noroc să ai”, care le ţine şi de călăuză, şi de sprijin, şi de justificare. Iar dacă norocul uită să apară, nici în prezenţa ”ghinionului” nu vor renunţa aşa uşor la prostie, ci o vor menţine vie şi o vor augmenta. Cum? Simplu: făcând-o pe deştepţii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite