
De ce scriu despre sport? Pentru că sportul ne arată ce poate deveni omul
Mai mulți cititori m-au întrebat, de-a lungul timpului, de ce scriu atât de des despre sport.

Răspunsul meu este simplu: pentru că sportul nu este numai spectacol. Există, desigur, și partea de spectacol, de pasiune, de anticipație, de bucurie sau de dramă. De aceea îl urmărim. Dar, la fel ca o piesă de teatru, sau un concert, sportul înseamnă (în spatele a ceea ce vedem noi, publicul) disciplină, muncă, respect, caracter și modele de succes pentru toate generațiile.
În sport se vede, uneori mai clar decât în orice altceva, ce poate deveni omul atunci când își pune talentul în slujba muncii. O muncă și o luptă de fiecare zi! Ani de zile.
Sportul este, am mai scris despre asta recent, și o școală a înfrângerii. Te învață să pierzi fără să te prăbușești. Te învață să accepți că adversarul a fost, în acea zi, în acel moment, mai bun. Te învață să te ridici, să revii, să muncești din nou.
Iar această lecție, sunt convins, este esențială într-o lume în care prea mulți vor succes rapid, fără efort, fără răbdare și fără prețul pe care orice performanță adevărată îl cere.
Sportul dă speranță. Însuflețește. Aduce oameni împreună. Produce lacrimi de bucurie, emoție colectivă, mândrie națională și modele pentru copii. Un stadion, o sală de sport sau o competiție pot spune despre o națiune mai mult decât multe campanii oficiale de promovare...
Iar în cazul Nadiei Comăneci, sportul înseamnă perfecțiune!
Pe 18 iulie s-au împlinit 50 de ani de la una dintre cele mai frumoase clipe ale sportului românesc și mondial. La Jocurile Olimpice de la Montreal, o fată de 14 ani din România a făcut ceea ce lumea gimnasticii credea aproape imposibil: a primit nota 10. Primul 10 perfect din istoria gimnasticii olimpice.
Momentul a fost atât de mare încât tehnologia vremii a rămas în urma Nadiei. Tabela nu era pregătită să afișeze 10.00 și a arătat 1.00. Perfecțiunea exista în exercițiu, în execuție, în corpul și în mintea acelei gimnaste românce, dar sistemul nu știa încă să o arate.
E greu de descris în cuvinte tensiunea acelor clipe, în care publicul nu știa ce să creadă, poate chiar îi era greu să proceseze faptul că tocmai fusese martorul perfecțiunii!
Aceasta este imaginea care rămâne peste timp: o româncă dăduse lumii ceva ce lumea nu era pregătită să măsoare.
Nadia Comăneci a obținut atunci mult mai mult decât doar o notă (în total, a obținut ȘAPTE note de zece!). Ea a schimbat atunci un standard. A mutat, pur și simplu, limita posibilului știut până la ea. A arătat că perfecțiunea, deși rară, poate exista pentru câteva secunde atunci când talentul, disciplina, curajul și munca se întâlnesc într-un singur om.
Într-o epocă în care România era privită prin lentilele gri și reci și rele ale comunismului, Nadia a dus în lume o altă imagine a țării noastre. Nu a fost imaginea propagandei, nici imaginea fricii, sau imaginea unui regim criminal, ci imaginea unei Românii profunde, capabilă, la nivel individual, de grație, inteligență, forță și excelență.
Aceasta este puterea sportului. El poate trece dincolo de politică și dincolo de granițe. Poate face ca numele unei țări să fie rostit cu admirație, pentru un gest perfect, pentru o execuție perfectă, pentru o copilă care a intrat în istorie cu simplitatea celor care nu se laudă (și Nadia nu s-a lăudat niciodată), ci fac!
Nadia a arătat lumii, sau celor care au avut ochi să vadă, că excelența nu vine din întâmplare.
În spatele acelui prim 10 au fost ani de antrenament, sacrificiu, rigoare, renunțări și o disciplină greu de înțeles pentru cei care văd doar momentul final. Noi vedem nota. Dar înaintea notei au fost mii și mii de ore de muncă.
Aceasta este, în opinia mea, lecția pe care trebuie să o spunem copiilor noștri.
Succesul adevărat are rădăcini, iar performanța are un preț. Talentul fără muncă se risipește, iar munca fără caracter se împrăștie. În fine, caracterul fără disciplină rămâne doar o intenție...
Nadia Comăneci a devenit un simbol pentru că a unit toate acestea. A fost copil și campioană. A fost româncă și simbol universal. A fost sportivă și lecție de viață.
De aceea, dragi cititori, scriu despre sport.
Pentru că sportul ne amintește faptul că modelele contează. Și că o țară are nevoie de oameni pe care copiii să îi poată privi cu admirație. Că munca bine făcută, până la perfecțiune, rămâne, aș spune eu, cea mai frumoasă formă de demnitate. Mai ales în România acelor zile. Deși cred că este valabil și azi, într-un alt context.
În aceste zile, la 50 de ani de la acel 10 perfect, am simțit nevoia să scriu că avem datoria să privim spre Nadia Comăneci cu recunoștință. De ce? Pentru că ea nu aparține numai istoriei gimnasticii. Nadia Comăneci aparține memoriei noastre naționale. Aparține acelui spațiu rar și rarefiat în care o performanță individuală (sau de echipă în alte cazuri) devine mândrie colectivă, devine speranță pentru o țară care își pierduse speranța.
România are obligația să își respecte campionii, să își spună poveștile de succes. Și azi, la fel ca ieri. România are nevoie să creadă din nou că performanța este posibilă, că disciplina contează, și că excelența, la nivel mondial, poate avea nume românesc! Știm asta! Nadia ne-a arătat că se poate. Și ne-a arătat cum. Prin muncă.
În 1976, la Montreal, o fată de 14 ani a făcut lumea să se oprească și să privească România altfel.
Tabela a arătat 1.00. Dar ISTORIA a înțeles 10.
Iar noi, după 50 de ani, avem încă același motiv de mândrie. Nadia Comăneci a dat perfecțiunii un nume românesc.























































