De ce războiul Palestina-Israel poate rupe democrațiile occidentale mai adânc decât războiul lui Putin. O veste proastă pentru Ucraina
Folosirea termenului „războiul Hamas-Israel” nu ar fi cea mai acoperitoare și mai apropiată de realitate. Ar fi o viziune reducționistă. Trebuie să lărgim cu luciditate și realism cadrul în care privim spre acest (nou și vechi în același timp) război din Orientul Mijlociu.
Hamas nu este o facțiune oarecare, un grup militant rebel. Hamas guvernează din 2007 Gaza, parte a Palestinei, iar autoritățile de la Ramallah (Cisiordania) susțin acțiunile criminale ale teroriștilor aflați la putere în Gaza. Deci, Palestina în ansamblu este acum în război împotriva statului Israel. A se vedea declarațiile președintelui Abbas: „palestinienii au dreptul să se apere împotriva terorismului coloniștilor și ocupanților evrei”. Să nu ne facem că nu vedem adevărul: nici Hamas, nici Fatah nu mai pot fi parteneri de discuții pentru Israel.
Proiectul politic al Palestinei a eșuat. Palestina nu va mai exista ca stat independent prea curând. Nu la orizontul generației noastre sau cel puțin nu în forma actuală, cu actualii conducători. În mod evident, Palestina și-a pierdut credibilitatea necesară recunoașterii și existenței unui stat funcțional, cu guvernare civilizată și instituții responsabile pentru calitatea vieții propriilor cetățeni dar și ca partener frecventabil pe plan internațional.
„Soluția cu două state” s-a prăbușit pentru multă vreme de acum înainte. Am fost unul dintre cei care au crezut în ea ani la rând, la fel ca UE în general sau administrația Biden. Sincer vorbind, la cum arată situația nenorocită a palestinienilor din Gaza, catastrofal guvernată, reorganizarea teritoriului de către o nouă administrație impusă de israelieni ar fi benefică nu numai pentru securitatea statului Israel, ci și (sau în primul rând) pentru palestinienii pașnici, care încă nu au fost cooptați de Hamas.
Acest război este susținut, din păcate, de majoritatea palestinienilor (circulă deja sondaje de opinie elocvente), așa cum și majoritatea israelienilor susțin, de sâmbătă încoace, lichidarea Hamas. Nu mai există nicio îndoială că palestinienii sunt/se simt în război cu statul Israel și cu israelienii. Ultimul an, în care dădeau semne înșelătoare că nu mai doresc război ci negocieri de pace, nu a fost decât o strategie de disimulare a intențiilor reale de a ataca Israel. O operațiune de camuflare reușită, spre rușinea guvernului Netanyahu, preocupat de siluirea legilor justiției mai mult decât de securitatea statului și cetățenilor.
Teroriștii de la Hamas au ucis copii și civili cum puține alte entități de tip antic, medieval sau modern menționate în istorie au făcut-o. Prin crimele lor, teroriștii palestinieni ies complet din sfera civilizației umane iar eliminarea lor și distrugerea completă a Hamas devin în mod evident obiectivele majore, prioritare, imediate ale armatei israeliene (IDF). Nimic nu îi va opri să facă acest lucru, nimic. O fac legitim și este necesar să o facă, la fel cum va urma reorganizarea Fâșiei Gaza și impunerea unei noi administrații. Dacă va fi cuprinsă și Cisiordania în nebunia acestei agresiuni și va avea aceeași soartă, rămâne de văzut. Dar IDF, operând acum pe legislație de război, va merge până la capăt cu oricine a atacat sau va ataca statul Israel și cetățenii săi.
Apariția celui de-al doilea război complică însă foarte mult lucrurile pentru Ucraina pe plan internațional (scăderea atenției și interesului opiniei publice din Vest, diminuarea sprijinului) iar complicații se vor crea și pe plan intern, pentru numeroase democrații occidentale cu comunități masive de musulmani. Agresorii se ajută astfel indirect între ei, slăbind puterea și unitatea celor care în mod normal trebuie să se plaseze de partea victimelor agresiunii, a statelor atacate.
Nu putem spune în acest moment că Rusia ar avea o implicare în atacul Hamas asupra Israel (așa cum văd că serviciile americane au deocamdată rezerve și față de incriminarea autorităților din Iran), dar este limpede că Rusia profită din plin de consecințele acestui al doilea război, care are potențialul nefast de a „rupe în două” societățile din Vest, generând mari probleme de poziționare și sprijin politic, financiar și militar pentru guvernele respective. Și nu e vorba de primele zile de după atacul Hamas, când consensul a fost rapid și facil, ci de ceea ce va urma după intervenția în forță a IDF în Gaza.
Pe măsură ce va trece timpul și vor apărea tot mai multe relatări de presă despre intervenția militară israeliană din Gaza, este limpede că se vor intensifica lobby-ul pro-palestinian intern, protestele musulmanilor, chiar și riscul terorist din unele state occidentale. Cutia Pandorei este astfel deschisă iar lanțul implicațiilor va fi detonant. Dacă apar atacuri teroriste în UE, SUA sau Marea Britanie, se vor activa în oglindă mișcările conservatoare anti-imigrație și partidele/facțiunile de extremă-dreapta islamofobe, iar ciocnirea de la alegerile cruciale din 2024 va fi puternică, putând remodela lumea în care trăim și organizațiile internaționale din care facem parte (UE, NATO). Nu e vorba doar de posibila revenire a lui Trump, ci și de partidele care compun grupul parlamentar european ECR, pe care l-am putea vedea crescut substanțial după 9 iunie.
Președintele Macron avea dreptate acum doi ani să ia poziție împotriva unei direcții nefaste din Franța, otrăvite subtil cu toxinele antioccidentalismului. Parcă ar fi intuit riscurile și capcanele de mai târziu. Islamo-stângismul (islamo-marxismul) dintr-o serie de societăți occidentale se va revigora, combinat cu alte elemente ideologice care au tendința de a se agăța cu ipocrizie de tabăra progresistă, de „corectitudinea politică”, de naivitatea tinerilor și studenților cu prea puține lecturi parcurse, atrași de cuvinte mari și idealuri nesustenabile (care ascund, de fapt, frustrări și agende politice dușmănoase la adresa sistemului politic și economic occidental), de vocile cristaline și infantile ale tuturor celor care vor „să facă lumea un loc mai bun” prin ștergerea diferențelor actuale clare dintre agresori și victime, de discursul critic neomarxist împotriva capitalismului, de antiamericanismul din Europa, de revenirea antisemitismului, de revizionismul principiilor tradiționale ale politicii externe a Vestului față de conflictul palestiniano-israelian.
„Plângoceala” fariseistă a lui Mélenchon (că este „lapidat de presa mainstream”) și a Partidului Franța Nesupusă (LFI), o stângă radicală care se uită bineînțeles la voturile arabilor, plus alte lamentări pro-palestiniene care apar deja în Suedia, Germania, Belgia, Marea Britanie, SUA (a se vedea și organizațiile studențești de la Harvard, dominate de studenții musulmani și înecate în discursul critic ultraprogresist) anunță valul pro-palestinian care va urma și care se va ciocni cu pozițiile oficiale ale guvernelor, apoi cu valul conservator, poate și mai mare, care vine în sens contrar.
Furtuna ideologică provocată de atacul Hamas asupra Israel poate însă bloca procesul decizional clar și ferm al țărilor occidentale împotriva agresiunii teroriste palestiniene și aceasta este, de fapt, ceea ce doresc aceste grupuri – să paralizeze guvernele aflate în fața alegerilor din 2024, să le împiedice să susțină Israel, să creeze confuzie și ideea că totul poate fi pus la îndoială, că nimic nu e așa cum pare, că teroriștii nu sunt teroriști iar vina nu ar fi a Hamas, ci a Israel. Ca mecanism de distorsionare a adevărului evident al agresiunii, exact asta a dorit și propaganda Kremlinului vis-a-vis de Războiul lui Putin din Ucraina, dar aceea nu a reușit pentru că Rusia („Russkyi mir”) nu dispunea de atât de mulți votanți și sensibilități cultural-religioase în Occident, în comparație cu „lumea islamică”.
În fața tuturor acestor riscuri evidente de creștere a zgomotului ideologic, a scandalului intern din societățile occidentale, a confuziei și emoțiilor care vor apărea, Israel trebuie acum să acționeze rapid și ferm și să încheie cât mai repede operațiunile de distrugere a Hamas. Înainte ca gălăgia să devină asurzitoare și debusolantă pentru cei naivi și înainte de a-i descuraja pe liderii politici occidentali care se apropie de alegeri.
Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru toată lumea, pentru israelieni și pentru palestinienii din Gaza deopotrivă. Trebuie să se termine cât mai repede. Răspunsul trebuie să fie copleșitor ca forță și eficient ca rezultate iar noul context local să însemne anihilarea definitivă a teroriștilor din Gaza, incluzând împiedicarea condițiilor ca locul lor să fie luat de alte formațiuni teroriste iar un asemenea atac să se repete. Cu toții înțelegem ce înseamnă asta.
Despre premierul Netanyahu, doar câteva cuvinte. Foarte probabil, va plăti politic după război și va fi îndepărtat de la putere. Sub guvernarea lui, care a scos mulțimi uriașe în stradă și a produs critici pe plan intern și internațional legate de abuzurile legislative asupra Justiției, Israel a fost lovit ca niciodată în istorie, mai sălbatic decât la precedentul Război de Yom Kippur din octombrie 1973. Comparația cu 11 septembrie 2001, făcută de un oficial militar israelian, este îndreptățită.
Faimoasele servicii secrete și chiar armata (IDF) au ratat misiunea apărării frontierei și securității statului și cetățenilor israelieni. Sigur că Netanyahu vrea să șteargă urmele politice ale incompetenței guvernului său de coaliție cu extrema dreaptă și a făcut o mișcare inspirată formând „guvernul național de urgență” împreună cu opoziția (Benny Gantz), pe durata războiului. Societatea israeliană este acum mai unită ca oricând și hotărâtă să elimine Hamas. Aceasta este însă doar o soluție politică temporară pentru Netanyahu, al cărui rol pe scena politică se va încheia după război.
La final, despre Ucraina. O veste teribil de proastă suprapunerea acestui al doilea război. Lumea în Vest începe să fie obosită, tracasată de agresiuni, de șocuri, cu atenția împărțită în mai multe direcții și priorități (întotdeauna cea nouă o pune în umbră pe cea veche, să sperăm că nu mai începe ceva și în Balcanii de Vest), cu resursele limitate, cu multe alte probleme economice și sociale interne care consumă tot ce se poate consuma, cu opinii interne divergente, cu sensibilități ideologice și cultural-religioase diferite.
Netanyahu a spus că războiul va fi lung, dar a greșit. Trebuie să fie cât mai scurt posibil. Dacă Hamas a fost oricum condamnat la moarte pentru ce a făcut („un membru Hamas este un om mort”, conform șefului guvernului de la Ierusalim), execuția trebuie să fie scurtă, profesionistă (nu un circ interminabil, televizat) și cu victime colaterale cât mai puține. Este în interesul tuturor cetățenilor pașnici din Israel și Palestina dar și al nostru, al celor care trăim în spațiul integrat al democrațiilor liberale occidentale.
Apoi vor trebuie gândite soluțiile credibile și realiste pentru „noua Palestină”, pentru noul ei proiect politic, de a cărui concepere, negociere și realizare ne despart acum, din păcate, mult mai mulți ani decât înainte de sâmbăta trecută. Răul cel mare a fost făcut. Deocamdată nu suntem acolo, în punctul în care să (mai) vorbim de un proiect politic palestinian. IDF au o sarcină importantă și urgentă de rezolvat mai întâi. O intervenție terestră a IDF în Gaza (la care se așteaptă cu siguranță Hamas și față de care s-au pregătit cu multă vreme înainte) ar fi fără îndoială complicată, plină de surprize și de capcane ingenioase, cu multe victime, dar pe de altă parte s-ar putea dovedi inevitabilă, dacă nu va exista - și, în opinia mea, nu are cum să existe - garanția că teroriștii au fost eliminați doar prin lovituri aeriene și rachete. Anihilarea teroriștilor Hamas trebuie să fie completă sau într-o proporție covârșitoare, pentru ca organizația să nu se mai poată reface.
Vom reveni cu siguranță asupra temei, pe măsură ce situația evoluează și apar elemente noi.
Se încarcă comentariile...
