De ce nu citesc ziare

0
0

Am un fel de fobie în privinţa ziarelor, pur şi simplu le detest, şi asta nu ca formă culturală de mediere a gândirii, ci ca lucru fizic. Este ceva ciudat în sunetul lor, în mirosul lor, în faptul că sunt aşa de mari, nu ştiu exact ce mă face să le urăsc. Prin adolescenţă am citit într-o carte că o adevărată lady nu citeşte ziare, că nu este elegant, dar cred că sunt destul de snoabă să le refuz doar pe acest motiv.

Constat că nu-mi place nici măcar să le ating, ceea ce îl face pe soţul meu, mare consumator de The Guardian, să se mire de opacitatea mea jurnalistică.

– Ce-i cu tine, nu te vad niciodată cu un ziar în mână!
– Le urăsc, nu pot să le ating, au ceva…, nu ştiu ce. Mă enervez, pentru că poate îi par ignorantă, deşi sunt la curent cu toate ştirile BBC şi citesc ziare online fără nicio problemă.

Ieri rup o fâşie dinr-un The Guardian mai vechi să colectez un limax de pe podea, şi BANG! un stăvilar al memoriei se rupe şi râuri de aminitiri cu ziare îmi invadează mintea.

A fost o dată ca niciodată, pe vremea în care coada la salam era la fel de mare ca şi cea la hârtie igienică, şi când ADN-ul mamelor şi taţilor celor mai mulţi dintre cititori încă nu se împleticise la un pahar de bere. În acele vremuri apuse şi regretate de unele bunici ale unora dintre cititori, hârtia igienică avea o culoare gri-căcănie, un corp suplu cu blana aspră, cu ceva solzi de cherestea, şi era pe lista animalelor ameninţate cu dispariţia în Ro, alături de cocoşul de munte, dropia, floarea de colţ, informatorul-cu-suflet-curat şi icra neagră. La cozile pe care le făceam vara la bunica aproape săptămânal, reuşeam din când în când să prind câte 5-6 suluri, dar bunica le dădea mereu mamei, că de, ea lucrând nu avea timp să stea la cozi. Aşa că la ţară, în veceul din curte cel mai adesea erau ziare. Hârtia igienică era un lux exportat la oraş, ca şi caşcavalul, lămâile şi untul. Câteodată ziarele lui Unchiu’ Titi se terminau şi ele, şi ajungeam la pănuşi sau Mersul Trenurilor. Bine că nu era online mersul trenurilor pe vremea aceea, că nu-mi imaginez ce aş fi putut face cu tableta sau cu aifonul. Cât le-ai freca… Cumva, dezvoltasem o tehnologie rafinată în a transforma Scânteia în curpapir, cum îi spunea tata. O rupeam în fâşii lungi, şi în perioada destinată „gândirii”, frecam făşiile de hârtie în mână până deveneau moi şi flexibile. Pentru Mersul Trenurilor era mai greu, pentru că hârtia era tare şi lucioasă, trebuia să freci de cel puţin trei ori mai mult să obţii ceva cât de cât utilizabil. Aşa am învăţat geografie, toate staţiile şi haltele dintre Făurei şi Tecuci, Bucureşti şi Constanţa. Încercasem şi cu Magazinul Istoric, la care era abonată Mama Uta, dar nici o şansă, prea ţeapăn şi lucios. Era numai bun la aprins focul.

Probabil că atinsul, privitul şi foşnitul ziarelor au făcut cărare în sinapsele mele spre neuroni responsabili de alte zone mai întunecoase. Ziarele erau parte din veceu. Erau mereu ceva care mai trebuia prelucrat pentru a fi cu adevărat util. Poate că m-am şters cu prea multe litere la fund şi... citiţi continuarea pe sereniti.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite