De ce ne plac violenţa şi sexul la TV

Succesul filmelor sau ştirilor care conţin violenţă şi sex nu este specific României. Această plăcere se bucură de o popularitate crescută din Orientul Mijlociu până în America de Sud. Oricât de sofisticaţi ne place să credem că suntem, în cele din urmă, oamenii au nevoie de violenţă, aşa cum au nevoie de sex sau de mâncare.

Ne place să ne batem (intrăm repede în stare de „luptă sau fugi“) şi când nu o putem face îi delegăm pe alţii să o facă: în filme, la ştiri etc. Agresivitatea este o trăsătură importantă în lumea animală pentru că ea îţi permite să-ţi păstrezi resursele, partenerii, teritoriul şi mâncarea. Mai mult decât atât, se pare că atunci când suntem agresivi se activează centrul răsplatei în creier şi se eliberează o cantitate semnificativă de dopamină.

Un studiu apărut în „Journal of Media Psychology“, în 2004, identifica trei factori care ne fac să ne uităm la filme violente (filme de tip „Spartacus“ şi filme de groază): tensiunea (generată de suspans, mister şi şoc), relevanţa (pot avea o relevanţă personală, însemnătate culturală, frica de moarte etc.) şi irealitatea. Cel din urmă factor este şi cel care ne permite, de fapt, să urmărim speriaţi, dar liniştiţi, filme care abundă în imagini şocante, sângeroase, membre tăiate etc.

Pe de altă parte, Teoria Transferului de Excitaţie e mai puţin sumbră şi susţine că, de fapt, emoţiile negative create de filmele violente intensifică emoţiile pozitive atunci când eroul triumfă la sfârşit, iar criminalul este prins. Iar tensiunea şi suspansul trăite cu intensitate în timpul filmelor sau ştirilor despre violenţă sunt tocmai în aşteptarea verdictului în care îşi fac loc dreptatea, justiţia, echitatea, actul reparator.

Dependenţa de ştiri despre agresiuni

Ştirile funcţionează pe pricipiul proximităţii şi răspund rapid la câteva întrebări vitale: cine, ce, unde, când şi cum. „Ştirile de la ora cinci“ au calitatea de a activa emoţional şi de a pune spectatorii în alertă (sistemul „luptă sau fugi“ se activează când auzi de pericole în zonă) tocmai datorită proximităţii. Principiul proximităţii este şi cel care ne face să trecem cu uşurinţă peste o ştire din care aflăm că au murit 200 de oameni într-o explozie în Bagdad, dar ne activează dacă auzim că există un violator în serie în vecinătate. Ele au succes pentru că ne menţin într-o stare de vigilenţă, vitală pentru siguranţa personală, pe când ştirile bune nu au această putere de a ne activa emoţional pe termen lung. Emoţiile negative se formează mai repede şi sunt mai rezistente la deconstrucţie decât cele pozitive.

Reţeta succesului în media

La nivel neuronal, televiziunea este mijlocul prin care obţinem recompense imediate pentru atenţia pe care o acordăm, în creier eliberându-se o cantitate semnificativă de dopamină. Aceasta este un neurotransmiţător eliberat în arii specifice din creier şi joacă un rol important în cogniţie, gratificaţie sexuală şi răsplată. Dar toate acestea nu pot fi susţinute dacă nu trezim emoţii în oameni. De aceea, telespectatorii vor ajunge să iubească sau să urască anumite personaje, pe care le vor delega să întreprindă diverse acţiuni. Aşa cum se întâmplă cu orice lucru repetitiv, frecvenţa crescută a acestor episoade va loializa în cele din urmă un segment de audienţă. Dacă simplificăm puţin explicaţia, o parte din „dependenţa“ pe care o dau serialele este o condiţionare de tip clasic: în fiecare zi la ora 4, telespectatorului îi este stimulată o emoţie, pe care va dori să o resimtă în mod constant, fie că e bucurie, tristeţe, furie sau frică. De aceea, îl vei găsi şi a doua zi, la aceiaşi oră, în faţa televizorului. Dacă această emoţie este stimulată zilnic, împreună cu un minim de efort cognitiv, în care telespectatorului nu i se cere să proceseze informaţii şi judecăţi complicate, succesul nu poate fi decât garantat.

Urmăriţi dezbaterea „Prostim poporul cu televizorul? Sau invers?” aici.