De ce batem copiii
0În februarie 2015, Papa Francisc I a reuşit să surprindă întreaga lume. În cadrul unui discurs despre rolul taţilor în familie, el a rostit următoarele:
„Cândva, am auzit un tată declarând: «Trebuie câteodată să-mi lovesc puţin copiii. Dar niciodată peste faţă pentru a nu-i umili». «Ce frumos! »“, a comentat Papa Francisc poziţia acelui tată, apoi adăugă: „El cunoaşte simţul demnităţii! El îi pedepseşte, dar o face de o manieră dreaptă“.
Pontificul a fost dur criticat pentru aceste comentarii, deoarece, dincolo de caracterul lor controversat, ele oferă o acoperire morală abuzului asupra copiilor şi pot fi percepute drept îndemn direct la acţiune de către milioane de creştini. Or, şi aşa numărul copiilor bătuţi, maltrataţi, abuzaţi fizic şi emoţional este înspăimântător de înalt, fără ca aceste bătăi să-i facă mai disciplinaţi şi mai buni.
Faptul că personalităţi de înaltă autoritate morală sau intelectuală acceptă pedeapsa corporală ca metodă a disciplinării copiilor aduce un mare deserviciu încercărilor de a combate violenţa în familie. Aşa e natura omului – nu prea ştie unde e măsura şi crede mai curând în cuvintele unei personalităţi care-i confirmă prejudecăţile, decât în opinia unui savant, care se bazează pe studii academice.
Iată de ce succesul diferitor campanii de combatere a violenţei în familie şi împotriva copiilor este sub aşteptări. Ne convingem personal că în pofida datelor ştiinţifice, a campaniilor sociale şi a diferitor penalizări, educaţia prin bătaie este încă extrem de răspândită. Dar bănuiesc că puţini îşi închipuie amploarea acesteia.
Potrivit unui studiu sociologic elaborat pentru UNICEF în 2006, numărul copiilor abuzaţi fizic, sexual sau în alt mod se ridică la sute de milioane anual, iar pedepsele corporale sunt aplicate şi la domiciliu, şi în cadrul instituţiilor de educaţie din cele mai diverse ţări. Pedepsele corporale sunt aplicate de un procentaj foarte mare de părinţi sau adulţi, cu toate că aceştia nu întotdeauna sunt dispuşi să-şi recunoască fapta.
Studii special elaborate, bazate pe înregistrări audio în timp real, au relevat că părinţii îşi chelfănesc copiii mult mai des decât recunosc. Şi s-a constatat că, de regulă, pălmuirea se face nu atât în scopuri educative, cât în urma unor impulsuri emoţionale necontrolate ale adulţilor.
În plus, copiii adeseori sunt pedepsiţi pentru greşeli în esenţă nesemnificative: îşi sug degetele, mănâncă în mod necorespunzător, au coborât de pe scaun, au ieşit fără permisiune etc. Au fost înregistrate cazuri când erau loviţi şi copiii de numai şapte luni sau când erau administrate câte unsprezece palme la rând.
Cu alte cuvinte, părinţii nu-şi pot controla emoţiile şi comportamentul; loviturile lor sunt o consecinţă a frustrării. Iar declaraţiile lor ulterioare că au lovit „pentru a educa“ sau „pentru a disciplina“ sunt doar o justificare a propriei impulsivităţi şi agresiuni.
Totodată, contrar stereotipului că violenţa domestică ar fi mai frecventă în familiile sărace, s-a constatat că aproape la fel de multe abuzuri faţă de partener şi copii comit şi indivizii cu statut socioeconomic înalt. Deci bătaia copiilor e o procedură omniprezentă, o găsim pe toate meridianele, la toate nivelurile sociale, inclusiv în ţările înalt dezvoltate.
În SUA, de exemplu, rata agresiunii fizice asupra copiilor e surprinzător de înaltă. Peste 70% dintre mamele copiilor de doi ani au mărturisit că aplică pedeapsa corporală. Cu cât copilul creşte mai mare, cu atât mai mare este probabilitatea că va fi bătut de către părinţii săi.
O altă cercetare largă asupra a 4.503 copii cu vârsta de la o lună la 17 ani a dezvăluit că două cincimi (41,2%) dintre aceşti bebeluşi şi adolescenţi au trăit experienţa abuzului fizic pe parcursul acelui an. Fiecare al zecelea a avut şi răni cauzate de acele abuzuri.
Tot în SUA, cercetătorii de la University of Michigan au evaluat situaţia din 2.788 de familii cu copii mici şi au stabilit că 30% dintre copiii de numai un an sunt bătuţi cel puţin o dată pe lună de mamă, tată sau de ambii părinţi. Deci, pruncii sunt bătuţi încă înainte de a fi capabili să meargă şi să vorbească. Iar 10% dintre familii au avut cel puţin o vizită la domiciliu din partea angajaţilor serviciului de protecţie a copilului.
În România, statisticile variază de la un an la altul, precum şi în funcţie de tipul sondajului. Un raport din 2006 al UNICEF aprecia, pe baza diferitor sondaje, că 74% dintre părinţi îşi abuzau fizic copiii.
În 2014 a fost publicat un studiu realizat de sociologii de la Universitatea din Bucureşti, pe un eşantion de aproximativ 1.600 de copii de vârstă şcolară, care a arătat că 62% dintre aceştia sunt loviţi cu palma de părinţi atunci când greşesc cu ceva; curios că cel mai des sunt pedepsiţi anume de mamele lor.
În Republica Moldova, potrivit datelor din 2014, 76% dintre copiii cu vârsta între 2 şi 14 ani au fost supuşi disciplinării violente, dintre care 48% pedepsei fizice, iar 69% – agresiunii psihologice.
Agresarea nu se rezumă doar la bătăi; un capitol aparte în molestarea copiilor îi revine abuzului sexual. Mitch Withman, terapeut american care a consiliat victimele şi agresorii sexuali ai copiilor, susţine că fiecare al patrulea copil a suferit o formă de abuz sexual, iar cea mai mare incidenţă a abuzurilor apare la vârsta de 4-11 ani. Într-adevăr, la scară globală cel puţin 20% dintre fetiţe şi 5-10% dintre băieţi sunt abuzaţi sexual.
În raportul pentru UNICEF din 2006 se vorbeşte despre 150 de milioane de fete şi 73 de milioane de băieţi sub 18 ani care sunt supuşi diferitor forme de violenţă sexuală, inclusiv violurilor. Bărbaţii care au fost abuzaţi sexual în copilărie au ei înşişi înclinaţia de a se comporta agresiv din punct de vedere sexual în raport cu femeile, mai ales pe fundalul unui consum de alcool.
Nu este exclus că baterea şi traumatizarea copiilor să fie, în mod paradoxal, un fenomen mai des întâlnit în societăţile contemporane, civilizate decât în timpurile arhaice, în triburile de vânători-culegători. În trecutul îndepărtat, copiii era ca şi cum aparţineau întregului trib, iar viaţa oricărei familii era în văzul semenilor, corespunzător bătaia severă a unui copil ar fi fost rapid interceptată şi întreruptă de către ceilalţi membri ai comunităţii. Acum însă, când s-au rupt lianturile tribale, când fiecare familie a devenit autonomă, izolată şi străină de alte familii din aceeaşi societate, bătaia copiilor poate fi tăinuită.
În lipsa unui „control social” din partea rubedeniilor sau a vecinilor, părinţii-agresori din megapolisuri se simt anonimi, izolaţi şi nepedepsiţi, fapt care îi încurajează să transforme „educaţia prin bătaie“ în maltratare sistematică (inclusiv din porniri sadice).
Astfel, „sindromul copilului bătut“ este mai curând o achiziţie comportamentală modernă decât moştenită din perioada tribală.
În unele cazuri, agresarea copiilor poate reflecta în mod expres anumite probleme psihologice sau dereglări neurofiziologice de care suferă cei maturi. Mai întâi de toate, probabil adulţii agresori au fost ei înşişi victime ale abuzurilor în copilărie şi acţionează conform unor modele comportamentale deficiente sau poate că acele abuzuri din copilărie i-au afectat psihic şi ei sunt acum impulsivi şi agresivi fiindcă efectiv le lipseşte o bună capacitate de autocontrol.
Părinţii care îşi permit să-şi agreseze propriile progenituri pot fi bănuiţi şi de o anumită predispoziţie genetică sau psihică pentru aşa ceva. Parţial această ipoteză a şi fost confirmată. S-a constatat că acele femei care îşi bat copiii sau strigă mai des la ei sunt purtătoarele unei gene pe care cercetătorii au numit-o metaforic „gena mamei răutăcioase“ („angry mum gene“).
Este vorba despre o variaţie a genei DRD2, responsabilă de controlul dopaminei în creier. Mamele purtătoare ale acestei gene devin mai răutăcioase mai ales în condiţii nefavorabile în plan economic (cum ar fi criza economică din 2008), comparativ cu celelalte mame care reuşesc să îşi păstreze echilibrul psihologic.
Astfel, copiii acestor mame ar putea moşteni şi respectivele gene, ar putea prelua şi modele improprii de educare, vor acumula frustrări de timpuriu şi vor fi la rândul lor violenţi. Aşa se perpetuează comportamentele violente de la o generaţie la alta. Iar dacă suprapunem asupra acestor factori impactul diferitor crize (economice, sociale, militare), înţelegem de ce este atât de dificil să dezrădăcinăm agresivitatea socială.