De capital străin România are nevoie ca de aer

0
0
bani

Compatrioţii noştri plecaţi să muncească prin alte zări continuă să-şi finanţeze rudele. După nouă luni din acest an, suma trimisă de ei e mai mare decât investiţiile directe ale nerezidenţilor, care nu depăşesc 1,5 miliarde de euro. În scădere cu 10 la sută faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Cifrele sunt din comunicatul de marţi al BNR privind contul extern.

De capital străin avem nevoie ca de aer. Acest adevăr îl ştim încă din istorie. Din istoria universală: ţările care au reuşit să atragă mai mult capital străin au fost cele dintâi care au rupt lanţul subdezvoltării. Şi din istoria noastră. Amintesc învăţăturile lui Xenopol: „avem nevoie de capital străin, în absenţa căruia dezvoltarea nu este posibilă”. Dacă A. D. Xenopol vedea nevoia, P. P. Carp sugera metoda: „Atragerea de investiţii străine (îndeosebi pentru infrastructuri şi pentru deschideri de afaceri – n.a.) pentru a nu se sustrage puţinele noastre capitaluri interne de la fireasca activitate economică productivă ce se desfăşoară în ţară”.

*

Astăzi, ca şi în secolul al XIX-lea, ca şi în anii interbelici ori de după război, adevărul subliniat de P.P. Carp e la fel de viu. Căci această problemă, a investiţiilor străine, există pentru că piaţa internă nu poate să asigure în totalitate finanţarea absolut necesară pentru programele economice interne. Nu a putut nici atunci când a început dezvoltarea modernă a României, nu a putut nici după Primul Război Mondial şi nici în anii comunismului. Nu poate nici acum. Avem în continuare nevoie de investiţii străine.

Este un adevăr prea bine cunoscut că actuala criză ridică un blocaj în faţa investiţiilor străine. Dincolo de criză însă, important este şi ce face societatea românească, în ţară, pentru a-i determina pe investitorii străini să aducă aici capital.  Adeseori investitorii străini au sugerat ori au spus deschis că nu atât cotele de impozitare îi descurajează, cât dificultatea de a-şi face planuri de afaceri pe care să poată conta. Şi asta din cauza schimbărilor intervenite în legislaţie. Dacă i se va pune capăt acestei practici şi vor fi asigurate reglementări stabile pe timp îndelungat, România va cunoaşte o schimbare de atitudine a investitorilor străini. Stabilitatea însă nu este legată numai de legiferări. Stabilitatea e legată şi de dinamica activităţii economice. Desele schimbări de direcţie ale unor indicatori de bază, când în jos, când în sus, i-au derutat pe investitori în anii trecuţi. Derută determinată de cifre de afaceri în scădere, de cheltuieli neprevăzute, de profit mai mic ori chiar de pierderi. De aici se conturează încă o provocare pentru România. Şi încă un program, ce prinde acum viaţă: asigurarea stabilităţii direcţiilor de mişcare a indicatorilor economici. Numai aşa investitorii îşi vor putea face proiecte şi programe, având o imagine cât de cât clară cu privire la dinamica economiei. Pentru a putea socoti cât vor cheltui şi cât vor câştiga.

*

Am ajuns, deci, în punctul cel mai sensibil: câştigul investitorilor străini. E limpede că ei nu vin aici din generozitate, ci mânaţi de interese economice. Dar ar putea fi altfel? Nu, desigur. Problema este alta:

cât câştigă România?

Iată marea problemă: cât poate câştiga România din investiţii străine. Şi în ce condiţii. Pentru că la nivelul ideilor, lucrurile au fost tranşate încă din secolul al XIX-lea. Dacă „ruginiţii” – constituiţi într-o aripă retrogradă a conservatorilor – pledau pentru o formă de stat adusă  la nivelul... fondului feudal al societăţii româneşti, este de la sine înţeles că teama de investiţia venită din afara ţării îi determină să nu vadă cu ochi buni capitalul străin. Pentru că investitorii aduceau în ţară şi idei noi de organizare. Nu numai a economiei, ci şi a statului. „Ce ne trebuie nouă dezvoltare?” – se întreba Nicolae Filipescu. Pentru că noi, gândea el, nu avem decât „un târg îngust de desfacere, cu deosebire sărac, încât în afară de câteva articole de largă consumaţie toate nevoile se satisfac de o fabrică sau două”. Întrebarea a primit însă răspuns în epocă. Toţi gânditorii iluştri ai vremii au susţinut dezvoltarea, au susţinut atragerea de capital străin, în absenţa căruia această dezvoltare nu era posibilă. Xenopol înţelesese că nu putem „să facem totul” şi că trebuie să vedem în ce domenii suntem mai aproape de vârf. În aceste domenii recomanda marele istoric să accelerăm dezvoltarea şi să atragem capital din afara ţării. El arătase calea. P. P. Carp sugera metoda. Fiecare nouă etapă a reactualizat disputa. Fiecare nouă generaţie vedea fantoma (teama de capitalul străin) şi venea cu propriile-i argumente, de parcă disputa abia începea. C. Rădulescu – Motru se temea că „investitorii străini aduc din occident libera concurenţă, fapt economic ce nu se potriveşte moravurilor poporului român”. Iar  Dimitrie Gusti, într-un studiu publicat în „Enciclopedia României”, monumentală lucrare apărută înainte de Al Doilea Război Mondial, era şi mai drastic: „O viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor ţării şi la secarea posibilităţilor de trai pentru generaţiile viitoare”. Evident, era văzută numai faţa urâtă a medaliei. Nu se vedea şi reversul: ţările care au reuşit să atragă mai mult capital străin au fost cele dintâi care au rupt lanţul subdezvoltării.

*

Astăzi, ca şi în secolul al XIX-lea, ca şi în anii interbelici ori după război, adevărul reliefat de P. P. Carp e la fel de viu: nevoia de investiţii străine, pentru a nu sustrage puţinele noastre capitaluri interne de la rosturile vitale ale activităţii economice.

Inclusiv Ceauşescu a deschis porţile pentru capitalurile străine. Îl preocupa industrializarea ţării şi n-o putea face cu lei. Şi fără o piaţă de bani. Dar constrâns de limite ideologice şi de teama că-şi va pierde puterea de a da directive, a făcut societăţi mixte în care partea română deţinea cel puţin 51 la sută din acţiuni. Normal, capitalul străin nu s-a înghesuit să vină în astfel de condiţii. Şi atunci s-a adresat creditorilor internaţionali, făcând datorii uriaşe. Şi, desigur, împovărătoare.

Ar fi grav să repetăm, astăzi, greşeala lui Ceauşescu şi să optăm pentru datorii externe masive, în locul investiţiilor de capital străin. E nevoie însă de încă o pace, de această dată cu noi înşine, care să pună relaţiile cu investitorii străini în lumina realităţilor din secolul XXI. Mai cu seamă, al realităţilor din anii 2000-2008, când România a atras investiţii străine de 60 de miliarde de euro. Şi care au şi acum o contribuţie majoră la creşterea exportului României, în prezent faţă de anii ’80 şi faţă de anii ’90, de patru ori şi jumătate. Cu mai mult capital străin, am putea angaja credite externe numai în limitele strict necesare, urmând ca alte nevoi să fie acoperite de investiţii venite din afara ţării.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite