„Da! Continuați să puneți întrebări...”. Spectacolul care a întemeiat „Fenomenul Sărindari”

Surpriză la Slătioara. Am primit un telefon de la cunoscutul artist coregraf al mișcării teatrale, Sergiu Anghel. Mi-am amintit brusc de acest mare artist care a colaborat cu mine, director al Teatrului Mic, la spectacolul care, așa cum am mai spus, a întemeiat „Fenomenul Sărindari”.

Artistul la 70 de ani m-a anunțat că locuiește de aproape doi ani la Măldărești, la numai cinci kilometri de casa mea de la Slătioara, unde și-a cumpărat o livadă și o casă pe care a dotat-o din punct de vedere și civilizatoriu cu toate înlesnirile moderne. Își dorește să vină să mă vadă pentru a-mi mulțumi că l-am ales dintre tinerii colaboratori, alături de regizorul Laurențiu Azimioară și de compozitorul Corneliu Cezar.

De la acest început, mi-a spus el, a urmat cariera lui strălucită de întemeietor al Catedrei de coregrafie teatrală de la Institutul de Teatru și Cinematografie, unde a și fost ales de două ori la rând președinte al Senatului.

Sigur că m-a frisonat amintirea și am rememorat fulgerător spectacolul „Da! Continuați să puneți întrebări...”, spectacol de poezie cu muzică religioasă și recitaluri care au cuprins și fragmente din „Cântarea Cântărilor”.

Spectacolul a unit trupa Teatrului Mic la începuturile ei și Laurențiu Azimioară, fiind un regizor cultivat și inspirat, cu o carieră care urma să se desfășoare european, alături de soția sa, cunoscuta regizoare și scriitoare Ada d'Albon, nepoata lui Mihail Sadoveanu.

„Da! Continuați să puneți întrebări...” a fost atunci, după cutremurul din 1977, o provocare în atmosfera de restricții ideologice care domina atunci viața spirituală a Bucureștilor și a repertoriului teatrului întreg.

Aflat la o răscruce de drumuri pe care direcția repertorială și regizoral scenografică și actoricească, i-a dat un semn al curajului de a înfrunta toate rigorile unei cenzuri apăsătoare.

Spectacolul dura o oră și jumătate și prin titlul și cuprinsul său provoca publicul să pună întrebări la care răspundeau în epocă Sartre, Gombrowicz, Giraudoux, Bulgakov și bineînțeles Shakespeare cu „Richard al III-lea”.

 Atunci, cu acest spectacol, s-a coagulat marea trupă a Teatrului Mic și a Teatrului Foarte Mic, cu mari actori, Ștefan Iordache, Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuță, Olga Tudorache, Rodica Tapalagă, Carmen Galin, Dinu Manolache, Dan Condurache, Octavian Cotescu, Mitică Popescu, Rodica Negrea, Ioana Pavelescu, care i-a ajutat și favorizat să se desfășoare nestingheriți pe marea regizoare Cătălina Buzoianu și pe tinerii regizorii Silviu Purcărete, Dragoș Galgoțiu și Cristian Hadji-Culea și pe regizorii de film Dan Pița și Mircea Daneliuc.

Atunci s-au afirmat plenar dramaturgii Ecaterina Oproiu cu „Eu nu sunt Turnul Eiffel”, D.R.Popescu, Romulus Guga. Atunci Teatrul Mic și-a deschis porțile pentru spectacolul dramatizare a romanului „Niște țărani”, pe care Cătălin Buzoianu îl numea „Livada cu vișini” a teatrului românesc, dramatizare în șapte anotimpuri, jucat nouă ani la rând cu casa închisă pe toate marile scene naționale ale țării.

În sfârșit, mă întorc la vizita lui Sergiu Anghel, artistul fermecător care a debutat alături de Laurențiu Azimioară și Corneliu Cezar și coregrafa Adina Cezar, vâlceancă de la Călimănești. Duminica trecută a fost o seară întreagă cu Sergiu Anghel în pridvorul casei mele la Slătioara și, recunosc, nu a fost doar o seară de rememorare fascinantă, dar și religioasă.

Iată în încheiere o fotografie din acea seară miraculoasă.