Cuza Vodă, cel mai mare conducător pe care l-a avut România

Acum 160 de ani, la Iaşi, în capitala Moldovei ciopârţite de Imperiul Ţarist, avea loc alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca şi domnitor al Moldovei. Peste doar câteva zile, la Bucureşti, în prezenţa a zeci de mii de români, adunarea Ad-Hoc din Ţara Românească avea să facă acelaşi lucru. Dar nu asta a contat atât de mult cât intensitatea domniei lui Cuza care a impus cu forţa reforme ce la acele vremuri era de neconceput.

Pe 16 mai 1812, cu mişelia cunoscută, Imperiul Ţarist avea să ia ceea ce nu îi aparţinea: jumătate din Moldova lui Ştefan cel Mare. Partea de Est, cunoscută astăzi ca şi Basarabia, avea să fie integrată forţat, iar de atunci a început o luptă sistematică şi inegală de distrugure a identităţii româneşti dintre Prut şi Nistru. Lupta împotriva românilor continuă şi astăzi în Basarabia.

Alexandru Ioan Cuza nu era chiar oricine atunci când el a fost propus şi apoi a fost ales în cele două Ţări Româneşti. Alegerea lui nu a fost deloc întâmplătoare şi asta pentru simplul motiv că niciodată armata nu s-ar fi ridicat împotriva lui ci tocmai am putea spune că invers: ar fi sărit în apărarea lui.

Românii din acele vremuri, sprijiniţi de către Franţa lui Napoleon, aveau să ia o decizie curajoasă şi istorică: să impună tuturor că românii trebuie să trăiască într-o singură Ţară... şi au făcut acest lucru cu toată opoziţia Rusiei şi a Imperiului Otoman. Oameni curajoşi, înţelepţi, luptători şi iubitori de Ţară, cum au fost şi cum trebuie să mai fie.

Să nu vă imaginaţi că totul a fost lăsat la pura întâmplare. Pe 25 ianuarie la Bucureşti s-a creat o agitaţie puternic revoluţionară şi zeci de mii de români au ieşit cu furci, coase şi pistoale să se asigure că boierii ce formau adunarea Ad-Hoc nu vor alege altceva decât pe Cuza Vodă.

Nu s-a dus nimeni pe străini ca să îi întrebe ce vor, căci nici ei vreodată nu ne-au întrebat ce anume Românii îşi doresc.

Dar nu ce a fost atunci este atât de important cât mai ales ceea ce a urmat. În 1859, marea majoritatea a românilor erau ţărani lipsiţi de educaţie şi săraci. Mica boierime românească, conştientă de necesitatea unui stat puternic, a realizat în următorii ani reforme radicale prin care au crescut drepturile ţăranilor români.

Reforma agrară reprezintă ceva ce nimeni nu ar fi crezut vreodată că se va face: ţăranii români au primit pământ ca să îl poată lucra să îşi întreţină familiile numeroase. Acest pământ a fost luat chiar de la boieri, printre ei semnatari ai Unirii şi de la biserică.

Dar asta parcă nu era suficient: cea mai mare parte a pământurilor Ţării erau la acel moment în posesia bisericilor străine (pare asemănătoare situaţia cu cea de acum?). Cuza este cel care a naţionalizat acel pământ şi l-a repus la dispoziţia şi folosinţa românilor.

Cuza a înţeles că salvarea stă în educaţia românilor şi s-au făcut şcoli şi universităţi în care românii să înveţe. Cei mai buni specialişti au fost aduşi din afara ţării ca să îi înveţe pe români cum să construiască un stat.

Iată că, la 160 de ani diferenţă, acest stat există şi este unul mai românesc şi mai puternic decât oricând... Sigur, nu este un stat perfect, trebuie să sperăm la mai bine, dar comparând cu trecutul de care am avut parte putem spune că suntem în cel mai fericit moment al nostru (raptul Basarabiei, războiul de Independenţă, Primul Război Mondial, ocupaţia nazistă şi apoi cea sovietică, comunismul).