Cum vede Occidentul lumea? Conflictul ruso-ucrainean și impactul asupra crizei afgane din perspectiva construcției sociale a realității
0De-a lungul istoriei, umanitatea s-a confruntat cu numeroase conflicte militare și crize umanitare de o diversitate covârșitoare. Escaladarea conflictului din Ucraina ca urmare a invaziei Federației Ruse a generat numeroase tensiuni internaționale, dar mai ales regionale.
Analiză realizată de Maria Caimeanu*
Bineînțeles, războiul existent a facilitat apariția unei noi crize umanitare care s-a raliat celor existente deja pe glob. Dintre cele deja existente, una dintre cele mai longevive și dezastruoase crize umanitare își are originea în Afganistan, iar în rândurile următoare vom analiza modul în care societatea internațională se raportează la desfășurarea acestor crize și vom observa modul în care realitatea este construită în funcție de diferite percepții sociale.
Quo vadis Afganistan?
Pătrunderea trupelor Uniunii Sovietice din anul 1979 în Afganistan cu scopul de a consolida regimul pro-sovietic de la Kabul a reprezentat primul pas către ceea ce, în prezent, numim stat eșuat. Ca reacție la rapida extindere sovietică din regiune, Statele Unite ale Americii împreună cu Pakistan și Arabia Saudită, ca actori principali, au apelat la mujahedini pentru a putea opri expansiunea sovietică. Mujahedinii au recrutat și antrenat luptători în zonele tribale, în cele din urmă reușind să înăbușe invazia sovietică, URSS-ul retrăgându-și trupele din Afganistan în anul 1989.
Războiul civil ce a urmat după retragerea sovieticilor a creat cadrul optim pentru talibani care au preluat puterea în anul 1996, dominația lor prăbușindu-se în anul 2002, odată cu intrarea Statelor Unite în Afganistan, în contextul luptei împotriva terorismului (War on Terror/doctrina Bush).
În toată această perioadă conturată de existența unui război, efectele au avut de a face cu ceea ce înseamnă pierderi de vieți omenești, instabilitate politică, sărăcie și valuri de refugiați aflați în căutarea unui loc ferit de tumultul războiului. Această criză umanitară părea că se află pe sfârșite în momentul în care Statele Unite au semnat la Doha, în data de 29 februarie 2020, o înțelegere cu liderii Mișcării Talibane (conducătorii Emiratului Islamic al Afganistanului – stat nerecunoscut oficial de către SUA) pentru încetarea focului și retragerea trupelor americane din Afganistan, condiția fiind respectarea prevederilor acordului de către talibani.
De la retragerea trupelor Statelor Unite ale Americii din Afganistan nu a trecut mult timp până când talibanii au preluat controlul statului, instaurând Emiratul Islamic al Afganistanului în mod oficial. Așadar, statul afgan se află în fața unor noi provocări pe fondul guvernanței talibanilor, care creează instabilitate în regiune și haos printre populația care se găsește a fi într-o profundă criză umanitară. Dacă în 2020 existau premise conform cărora exodul populației se va diminua, luându-se în calcul întoarcerea în Afganistan a populației refugiate, anul 2022 ne-a întâmpinat cu o nouă criză masivă a refugiaților proveniți din Afganistan. O nouă criză umanitară formată pe bazele șubrede ale guvernării autoritare a talibanilor, guvernare lipsită de respectarea principiilor dreptului internațional și caracterizată de nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești ale populației opresate în numele legii Sharia.
Criza din Ucraina și restul lumii
După cum este bine cunoscut, războiul hibrid din Ucraina datează, oficial, de la începutul anului 2022 atunci când trupele ruse au pătruns pe teritoriul ucrainean, această acțiune fiind motivată în mare parte istoric, ca o reminiscență a imperialismului rus. Invazia Rusiei din Ucraina creează un impact geopolitic major care ridică noi îngrijorări cu privire la posibila multiplicare a amenințărilor asimetrice în spațiul european.
Milioane de oameni au fugit din calea războiului, căutând să se refugieze cu preponderență în state membre ale Uniunii Europene, precum România, Ungaria, Slovacia, în Polonia și Germania fiind găzduiți cel mai mare număr de refugiați ucraineni (1 milion de persoane în fiecare dintre cele două state); de asemenea, un număr mare de refugiați se află în Turcia (peste 100.000).
Criza din Ucraina nu produce doar efecte izolate intern, repercusiunile acestui conflict având un impact major atât asupra ucrainenilor, cât și asupra altor populații de pe glob. Spre exemplu, criza economică și faptul că exportul cerealelor din Ucraina a fost blocat pe fondul războiului nu a făcut decât să întețească foametea și sărăcia din anumite părți ale lumii, cum ar fi în zona Africii de Est, context în care milioane de oameni din respectiva regiune riscă să-și piardă viețile din cauza foametei dacă lipsa exportului cerealelor din Ucraina nu va fi suplinit de o finanțare internațională rapidă.
Războiul din Ucraina se află în atenția mass-mediei internaționale și a organismelor internaționale de gestionare a crizelor, precum și a celor de întrajutorare, de exemplu UNCHR sau UNICEF. Faptul că acest război se derulează pe continentul european, la granița statelor membre NATO, sporește notorietatea conflictului, sens în care atenția societății internaționale în ansamblu este direcționată către soluționarea conflictului sau diminuarea consecințelor. Notorietatea acestui conflict a existat din momentul T0 (momentul inițial) din două motive principale: (1) implicarea Federației Ruse într-un conflict militar per se și (2) localizarea conflictului în Europa.
În strânsă legătură și prin raportare la situații similare din lume, așa cum este situația din Afganistan, războiul hibrid din Ucraina și apanajul pe care societatea internațională i-l acordă poate crea premise primejdioase, precum (1) consolidarea puterii în tihnă a Mișcării Talibane, atâta timp cât atenția mediei internaționale nu mai este întrutotul asupra activităților desfășurate de către membrii ai acestei grupări și (2) limitarea resurselor/reducerea ajutorului umanitar pentru afgani, pe fondul derulării crizei ucrainene.
Construcția realității din perspective distincte
Globalizarea accelerată și modificarea polilor de putere a creat contextul favorizant pentru apariția tranziției unipolaritate-multipolaritate. Majoritatea discursurilor statelor în arena internațională sunt înclinate către ideea de multipolaritate, ba chiar pe alocuri este inserată frecvent ideea de existență a hegemoniilor regionale alături de cea internațională. Ținând cont de numeroasele crize existente în lume, ne întrebăm adesea cum și de ce unele crize sunt prioritizate în fața altora în funcție de localizarea pe glob, deși gravitatea acestora și a efectelor perverse produse de ele este similară. Unul dintre răspunsurile cu privire la această dilemă poate fi sintetizat prin intermediul viziunii promovate de către Wallerstein, cea a Sistemului Mondial Modern, în tandem cu viziunea lui Andre Gunder Frank care aduce în discuție conceptul de „dezvoltarea subdezvoltării”.
Viziunea lui Wallerstein gravitează în jurul ideii că expansiunea capitalismului a fost principalul factor care a modelat organizarea mondială. În urma expansiunii capitalismului s-a creat un tip de stratificare care împărțea lumea (după criteriul puterii statului) în centre, semiperiferii și periferii. Wallerstein consideră că aparatul statal este puternic atunci când are capacitatea de a se afirma și de a concura cu alte state-centre pe plan economic (se justifică pe sine prin economia la scară mare), când are o bază solidă pentru legitimitatea internă și când posedă un grad ridicat de coeziune socio-politică în interiorul acestuia.
Practic, puterea existentă într-un stat-centru se află într-o continuă expansiune și dincolo de granițele statului și integrează, de asemenea, alte părți ale lumii în cadrul sistemului său, astfel transformându-se dintr-un sistem local într-un sistem mondial. Așadar, statul-centru devine un nucleu față de care sistemele ulterior integrate devin subordonate și obțin calitatea de puteri semiperiferiale și periferiale. Periferia este dependentă de aria centrală, iar sistemul muncii înglobează caracteristici ale sistemelor precapitaliste. Semiperiferia se situează între aria centrală și periferie, funcționând după criteriul de pendulare în care unele părți evoluează economic și se apropie de aria centrală în timp ce alte părți involuează din punct de vedere economic și le apropie de zona periferică.
Sistemul mondial modern funcționează prin exploatarea unor mecanisme precum: tehnologia, piața, sisteme bancare, sisteme comerciale, diviziunea muncii și altele.
Wallerstein sugerează că sistemul mondial va fi întotdeauna într-o continuă modificare, argumentând că structural este imposibil de evitat ca la un moment dat dominația unei arii centrale să fie înlocuită de dominația alteia, întrucât pendularea de la nivelul puterilor semiperiferiale va transforma acea jumătate care se află în expansiune economică dintr-o putere semiperiferială într-o putere centrală. În linii mari, această teorie este susținută și de către Edward Hallet Carr.
Din cauza modificării perpetue de la nivelul sistemului mondial, Wallerstein adaugă faptul că acest sistem nu facilitează dezvoltarea pe termen lung, ci subdezvoltarea, întrucât lumea este organizată după modelul stratificării, determinând paradigma state puternice/state slabe și puteri de forță/puteri slabe.
În tandem, teoria pe care o abordează Frank este într-o măsură interconectată cu teoria Sistemului Mondial Modern pe care Wallerstein a promovat-o. Frank formulează o teorie care explică cauzele pentru care unele state au rămas subdezvoltate în sistemul mondial, pornind de la teoria lui Wallerstein.
Frank notează ca subdezvoltarea unor state contemporane este produsul istoric al expansiunii capitalismului sub forma modelului stratificării (statele periferiale și o parte din statele semiperiferiale a căror economie s-a aflat în descreștere). Astfel, propune câteva ipoteze care arată cauzele care au determinat ca unele state să rămână subdezvoltate într-un sistem mondial capitalist:
1. Dezvoltarea unor metropole mondiale dominante (nu reprezintă satelitul altei puteri) în contrast cu dezvoltarea unor metropole dominate (reprezintă sateliții metropolelor mondiale);
2. Existența unor relații strânse de dependență între metropolele mondiale și sateliții lor. Sateliții experimentează cel mai înalt grad de dezvoltare economică și industrială atunci când relațiile de interdependență sunt mai slabe;
3. Factorul istoric sau strânsa relație de dependență dintre o metropolă și sateliți pe un calup mare de timp;
4. Calitatea de latifundia a unor state periferiale în structurile precapitaliste, care în sistemul mondial au rămas doar la nivelul de state producătoare de materii prime și agricultură;
5. Declinul capacității de producție al categoriilor de state menționate la punctul anterior, care a condus la un declin economic major al acestora, făcând incapabil procesul de dezvoltare.
Așadar, luând în considerare teoriile expuse anterior și reflectând asupra crizelor umanitare existente în lume, putem observa că există o tendință conform căreia o criză existentă în interiorul unui stat dezvoltat este prioritizată în fața unei crize similare, care datează de mai multă vreme, dar care se află în interiorul unui stat subdezvoltat, deși în ambele cazuri pot exista repercusiuni și efecte maligne care pot transcende cu ușurință granițele Uniunii Europene. Diferențele de percepție în construcția realității survin în contextul în care există o discrepanță între felul în care Europa „vede” restul lumii și felul în care restul lumii se vede pe ea însăși. Nu doar în cazul Afganistanului se observă această discrepanță, ci și în cazul altor state are se confruntă cu diverse alte tipuri de crize, umanitare sau nu, pornind de la Brazilia și continuând cu statele membre ASEAN, care se simt lezate și neglijate prin faptul că crizelor lor nu li se acordă atenție în aceeași măsură cum se acordă în cazul Ucrainei.
Sunt acestea parte a unei reacții mai vaste cu privire la viziunea occidentală asupra lumii sau sunt reacții cu privire la ceea ce înseamnă noua ordine mondială? Cu siguranță, este prematur să oferim un răspuns concret acestei întrebări, însă nu putem neglija faptul că în timp ce atenția internațională este mai aplecată într-o parte a lumii mai mult decât în altele, noi provocări de securitate se conturează.
În Orientul Mijlociu, puterile regionale tind să considere prioritară o așa-numită „stabilitate”, chiar dacă aceasta este mai presus de democrație și respectarea drepturilor omului. Talibanii au limitat drepturile minorităților etnice din Afganistan, conferind doar etnicilor paștuni drepturi depline. De asemenea, politicile care restricționează drepturile femeilor în societatea afgană sau traficul de droguri (în special de opium și heroină) sunt parte a agendei guvernului taliban. Mai mult, Afganistanul devine o nouă pepinieră și loc de dezvoltare pentru grupări teroriste, precum DAESH-Khorasan, Tehreek-e-Taliban Pakistan (grupare care acționează împotriva Pakistanului), Mișcarea Islamică din Turkestanul de Est (grupare care amenință China) și altele. Cele menționate în rândurile anterioare sunt doar câteva elemente care definesc criza din Afganistan, pe lângă existența crizei economice, sanitare și alimentare care contribuie la continuitatea și adâncirea crizei umanitare care se extinde din ce în ce mai mult, într-un ritm alert.
Prin urmare, umanitatea nu a încetat și nu va înceta niciodată să se confrunte cu diverse conflicte și crize, iar realitatea este formată dintr-un cumul de percepții și perspective distincte, sens în care asistăm la producerea unei noi ciocniri a civilizațiilor în contextul reorganizării ordinii mondiale.
*Maria CAIMEANU este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.
Se încarcă comentariile...
