Cum trebuie să arate anticomunismul?

A trecut timpul şi taberele s-au mai amestecat. Constat însă că eu tot politically incorrect am rămas.

Ca tot omul post-totalitar, mi-am pus şi eu această întrebare. Am avut şi eu, imediat după decembrie 1989, câteva dezamăgiri şi câteva accese de enervare, când am văzut cum tot soiul de inşi, care pe vremea lui Ceauşescu fuseseră de o prudenţă exemplară, s-au transformat, peste noapte, în anticomunişti sângeroşi. Îmbrăcaseră brusc „cămaşa morţii". Mâncau comunişti şi securişti pe pâine, se spălau de toate compromisurile subzistenţei lor pre-revoluţionare scuturând chei în Piaţa Universităţii şi organizau, zeloşi, mitinguri şi partide de front. Prin contrast, devenisem, în ochii noilor activişti, un criptocomunist zănatic, un „tovarăş de drum" al lui Iliescu. Eram politically incorrect.

A trecut timpul şi taberele s-au mai amestecat. Constat însă că eu tot politically incorrect am rămas. Pe vremea FSN-ului cauţionam stânga de extremă a „foştilor", acum cauţionez extrema dreaptă. M-am manifestat vreodată ca antisemit? Să mi se spună când şi cum. Împotriva susţinătorilor de azi ai legionarismului am publicat, în „Dilema", o serie de articole, reluate în „Chipuri şi măşti ale tranziţiei". Mă scot din minţi naţionalismele doctrinare ale unui larg spectru politic, de la Becali şi C.V.Tudor, la tot soiul de „zbierători şi dibaci" de toate obedienţele. Am scris până şi despre alunecările rudimentar patriotarde ale lui Traian Băsescu, prea grăbit să confunde ţara cu steagul, imnul şi milităria. Nu spun toate astea ca să-mi fac un portret de băiat bun, înregimentat în tabăra „conformă". Mă întreb, doar, cum am ajuns să fiu suspect de atâtea rele. După scrisoarea în care, împreună cu alţi nouă semnatari, amendam atitudinea inechitabilă a CNA-ului faţă de totalitarismele veacului trecut (înfierare promptă a apologiei extremei drepte şi toleranţă reiterată faţă de apologia extremei stângi), m-am lămurit. Sunt suspect pentru că am intrat într-o grupare de bad guys, numită în diverse feluri de the good guys: „falanga anticomunistă", „anticomuniştii de vocaţie", „anticomuniştii profesionali", „profeţii anticomunismului". Nu contest că există anticomunişti loviţi de demagogie, impostură, sau imbecilitate. Sunt, de mult, adeptul unei înţelepte sintagme propuse de Adam Michnik: „anticomunismul cu faţă umană". Dar să pui în discuţie anticomunismul în genere şi să-l faci responsabil de eşecul României contemporane mi se pare cam tare. Cum ar fi să vorbim de „falanga antinazistă", de „antifasciştii profesionali", de „antinaziştii de vocaţie"? Şi să relativizăm oroarea hitleristă spunând că şi liberalismul are „racilele" lui?

Mi se spune că anticomunismul ar fi fost mai bine slujit, dacă, după 1989, am fi construit o ţară mai democratică şi mai prosperă („ca soarele sfânt de pe cer"?). Cum nu acesta a fost cazul, anticomunismul nu convinge. Carevasăzică, dacă în Germania postbelică lucrurile ar fi mers prost, antifascismul, ca atitudine, n-ar mai fi avut nici el aceeaşi legitimitate. Mi se mai spune că nu anticomunist trebuie să fii, ci antitotalitar. Şi că greşeala „fondatoare" a anticomunismului autohton e că nu s-a luptat simultan cu nazismul, în speţă cu legionarii. Păi, nici antifasciştii nu se prea luptă, simultan, cu regimul comunist (ba, mai curând, dimpotrivă). În plus, vorba Monicăi Lovinescu (cea adevărată, nu cea citată de un amic) „noi n-am ieşit din 45 de ani de fascism, ci din 45 de ani de comunism". E, psihologic, uşor de înţeles că trauma ultimă e mai fiebinte. Până la urmă, încep să mă trezesc: ca să fie acceptabil, anticomunismul trebuie să arate a antifascism. Mă voi strădui.