Cum s-a construit „națiunea” imperială chineză? O rețetă veche, simplă, aplicată la fel și astăzi
0Imperiul Chinez nu era nici condus, nici definit după termenii obișnuiți ai unei „națiuni” sau ai unui „stat național”, astfel că, sub anumite presiuni și conjuncturi internaționale, în special din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a trecut la o construcție a „națiunii” Imperiului Chinez.
Analiză realizată de Matei Blănaru*
Anticipând explicațiile de mai jos, construcția relativ modernă a noțiunii de „națiune chineză” ar putea să fie privită de fapt din unele puncte de vedere și drept o încercare de justificare pentru păstrarea întinderii statului chinez din perioada Imperiului Chinez.
Imperiul Chinez, în ultima perioadă a sa, înainte de prăbușirea dinastiei Qing, a încercat anumite schimbări de terminologie și de definire a sa pentru a-și asigura supraviețuirea. Dinastia Qing era de origine etnică Manchu, într-un imperiu multietnic, cu populație majoritară Han. Încercările de redefinire a imperiului și a dinastiei riscau să antagonizeze cele două etnii principale, Han și Manchu, așa că era necesar un tip de demers de construcție teoretică a „națiunii chineze”. Astfel că, cităm dintr-o lucrare a lui Yue Du: „Cea mai bună strategie ca să se evite un astfel de pericol a fost să se adopte o identitate națională-umbrelă care a fost China/Chineză (hua), care, potrivit lui Kang, trebuia cristalizată în noul titlu al națiunii imperiale, Zhonghua (Ilustrisima Centrală). Principala graniță trebuia trasată între China și țări străine, nu între dinastia Qing și precedentele dinastii sau între etniile Manchu și Han.” Adică granița trebuia trasată între China imperială de atunci, care avea o întindere uriașă, peste cea actuală, și restul vecinilor.
Sau, mai explicit, același Yue Du consemnează: „(...) Kang a accentuat că această distincție era de o importanță secundară atunci când tradiția apreciată atât de Manchu, cât și de Han, pe care o numea „Ilustrisima Centrală” sau ”Ilustrisima”, era sub amenințare din partea altor țări cu propriile lor tradiții fundamental diferite de cele chineze. Acum era timpul ca să se redefinească „eul” și să se clarifice cine aparținea de „noi” în relație cu „celălalt”, să se comprime identitățile Manchu și Han într-o identitate trans-etnică nouă, care era identitatea chineză (Hua), și să unească identitatea dinastică Qin într-o identitate trans-dinastică nouă, care să fie China (Zhonghua).”
Alte exemple de încercări asemănătoare
Nu putem să nu observăm anumite similitudini izbitoare în acest demers de a construi un edificiu teoretic și denominal care să acopere cât mai multe națiuni, cu scopul de a le asimila unei construcții imperiale, cu ceea ce a făcut și Imperiul Britanic în Insulele Britanice. S-a accentuat și răspândit identitatea-umbrelă de „britanici” pentru a atenua diferențele dintre scoțieni, galezi, chiar și irlandezi, și englezi. De exemplu, un scoțian nu ar fi adoptat sub nicio formă identitatea de englez, dar identitatea-umbrelă de „britanic” nu îi trezea suspiciunile în aceeași măsură și a putut fi adoptată, bineînțeles, cu scopul de la Londra de a ușura o asimilare și o mutare a identității naționale scoțiene spre o identitate trans-națională britanică, bineînțeles, din nou, în folosul Angliei și sub conducerea monarhiei „britanice” engleze.
Exact același lucru l-a făcut și narațiunea publică și multiplele măsuri întinse pe câteva veacuri ale Ungariei. Identitatea-umbrelă de „maghiar” a ajuns să însemne mai mult decât o simplă denominare etnică a ungurilor sau a Ungariei, a ajuns să însemne și o anumită afiliere culturală și o identitate trans-națională. De exemplu, ca să fim mai expliciți, un secui sub nicio formă nu s-ar autoidentifica drept „ungur”, dar nu ar avea nicio problemă să se autoidentifice drept „maghiar”, în umbra conotației culturale și trans-naționale dobândită de termen și menționată mai devreme. Iată, așadar, identitățile-umbrelă cum deznaționalizează și asimilează alte identități naționale în folosul unor administrații centrale de tip imperial.
Revenind la China, iată, pe scurt, poate o primă încercare ideologică de a răspunde nevoii de a se justifica întinderea și existența Imperiului Chinez printr-o referire la o „identitate națională-umbrelă”, cum se spune aici, adică cea de China/Chineză, care să cuprindă toate etniile din Imperiul Chinez și o încercare timpurie de construcția a noțiunii de „națiune chineză”. Dinastia Qing nu a mai apucat să pună în practică toate cele de mai sus, însă construcția noțiunii de „națiune chineză” a fost implementată de nou-fondata Republică Chineză din 1912 și de Republica Populară Chineză comunistă de mai târziu, după cum arată același Yue Du: „Dinastia Qing a fost înlăturată în 1912, fără a mai apuca să adopte formal „Ilustrisima Centrală” drept numele oficial al statului său. Dar regimurile care i-au succedat Dinastiei Qing, atât Republica China (Zhonghua minguo – literalmente statul poporului Ilustrisimei Centrale), cât și Republica Populară Chineză (Zhonghua renmin gonghe guo, literalmente statul republican al poporului Ilustrisimei Centrale), au inclus „Zhonghua” în numele oficial al statelor și au interpretat Zhonghua/hua (ilustrisima) sau Zhongguo (Statul Central), în loc de Han, drept echivalent al Chinei/chinez.” (pag. 206-207)
Exemplificăm acestea de mai sus prin citate din trei momente cruciale ale Chinei în secolul XX:
● Iată ce spune o pagină a unei ambasade a Chinei despre fondarea Republicii China, după căderea dinastiei Qing în 1911: „La fondarea sa, Republica China s-a declarat o republică unită a grupurilor etnice Han, Manchu, Hui, Tibetani și altele. În discursul său de inaugurare de pe 1 ianuarie 1912, Sun Yat-sen, primul președinte provizoriu al Republicii China, a declarat lumii: „Fundația țării stă în popor, iar unificarea pământurilor locuite de popoarele Han, Manchu, Mongoli, Hui și Tibetani într-o singură țară înseamnă unificarea celor Han, Manchu, Mongol, Hui și Tibetani într-un singur popor. Aceasta se numește unificare națională.”
● Mao Zedong, părintele Chinei comuniste, spunea în 1939 despre „națiunea chineză” într-un articol: pe lângă naționalitatea Han, națiunea chineză „are de asemenea grupurile etnice Mongol, Hui, Tibetan, Uigur, Miao, Yi, Zhuang, Zhongjia și Coreean, printre duzini de alte minorități etnice.” În 1949, cu ocazia unei întâlniri cu Mikoyan, liderul Partidului Comunist al URSS, Mao Zedong ar fi detaliat astfel despre China și grupurile etnice:
„China este o țară multi-etnică cu multe grupuri etnice, printre care Han a fost cea mai mare populație. Majoritatea celorlalte grupuri etnice, ca de exemplu mongolii, Hui, tibetanii și uigurii locuiesc în zone izolate. Comparați cu etnia Han, acestea sunt cu toate minorități etnice. Este obișnuit să îi numim pe oamenii Han „chinezi”, dar „chinezi” nu se referă doar la oamenii Han. Toate grupurile etnice care locuiesc pe teritoriul Chinei sunt chinezi... Politicile etnice sunt în principal împotriva șovinismului Han. Acesta este cazul acum. Dar în mod istoric și etnia Han a fost înrobită și condusă de alte etnii de multe ori, deși este un grup etnic mare. Pe scurt, politicile etnice trebuie să fie corecte; opresiunea etnică trebuie interzisă; și disputele dintre grupurile etnice trebuie rezolvate cum trebuie.” (extras din Shi, Zhe (mărturii orale) și Shi, Qiulang (transcrieri): cartea My Life: Read me of Shi Zhe)
Desigur, rândurile de mai sus par deosebit de generoase, ca multe dintre ideile comuniste. Însă punerea în practică a ideilor comuniste a însemnat milioane de victime ale opresiunilor staliniste în fosta URSS și în China ca urmare a politicilor lui Mao Zedong, chiar autorul rândurilor de mai sus. Dar interesant din rândurile de mai sus este cum răzbate din nou aceeași concepție despre stat și „națiune” din timpul Imperiului Chinez sau al Republicii Chineze, desigur, îmbrăcată în conceptele despre „egalitate” și „corectitudine” comuniste.
Și mai este un lucru interesant – se spune că toți cei care locuiesc în China sunt chinezi, dar China a fost un imperiu care s-a extins de-a lungul istoriei peste etnii care la momentul respectiv nu fuseseră parte a Chinei, deci, conform raționamentului lui Mao, nu fuseseră chinezi. Așadar, în accepțiunea lui Mao, tot ce cucerea Imperiul Chinez devenea iremediabil parte a „națiunii chineze”? Toți cei peste care s-a întins Imperiul Chinez au devenit chinezi, chiar dacă nu fuseseră înainte? Iată o mentalitate și o modalitate de construcție a noțiunii de „națiune chineză”. Seamănă mult cu concepțiile de la Moscova despre „lumea rusă” a Imperiului Țarist și a URSS. Ceea ce este și una dintre ideile de aici – toate zonele peste care a stăpânit Imperiul Chinez au devenit în conștiința multora și în politicile aferente părți indispensabile ale „națiunii chineze”.
Iată în acest sens și un citat din acceași lucrare a lui Yue Du: „Expansiunea imperială Qing a devenit o parte integrantă a construirii statului chinez. Spațiile cucerite de dinastia Qing deveneau în cele din urmă, în mintea liderilor statului, a oamenilor din China și în viziunea legii internaționale, teritorii naționale chineze.”
În continuare, Yue Du arată cum acest de proces de cucerire și integrare a noilor teritorii în imperiu a coincis cu extensia termenului de Zhongguo (Statul Central), folosit referitor la Imperiul Chinez cu precădere începând din secolele XVII-XVIII, până când acest termen a ajuns să se identifice actualmente cu „China”. Astfel, locuitorii diferitelor etnii din Imperiul Chinez poate că ar fi avut o problemă să facă parte din „China”, dar nu aveau nicio problemă să se considere că aparțin „Statului Central”, Zhongguo. Din nou avem elemente de construcție a noțiunii de „națiune chineză”. În timp, acest „Stat Central” Zhongguo a ajuns să fie identificat cu denumirea de „China”, iar Zhongguo continuă să fie o denumire în uz, de exemplu, în încercarea de a revendica definitiv bancul Zengmu Ansha (în engleză James Shoal), chinezii au lăsat pe el o stelă din marmură pe care scrie „Zhongguo”.
Dar problema este că unele astfel de etnii încă nu au uitat că nu au fost mereu așa și au avut organizări statale diferite. Iar zonele indispensabile națiunii chineze se pare că nu se limitează doar la zonele locuite sau la uscat, ci se pare că se întind și la 1.800 de km în sudul Chinei continentale, până la bancul subacvatic menționat mai sus, din Marea Chinei de Sud, numit în chineză Zengmu Ansha (în engleză James Shoal), revendicat, pe lângă Republica Populară Chineză, atât de Malaiezia, cât și de Republica China (Taiwan).
● Chiang Kai-shek, liderul partidului Guomindang (apoi, după refugierea în Taiwan, fondator al regimului care a guvernat Taiwanul până în 1975), adversarul lui Mao și al comuniștilor din războiul civil din China, avea o concepție despre națiunea chineză care părea să nu difere cu nimic de cea a lui Mao în ceea ce privea construcția noțiunii de „națiune chineză”. Tot de la Jianyue Chen aflăm că Chiang Kai-shek spunea în cartea „Destinul Chinei”, publicată în 1943, că „Națiunea Chineză este o singură minzu (etnicitate)”, în timp ce fiecare grup etnic din China este „unul dintre clanurile Națiunii Chineze”. Așadar, în China am avea o singură etnicitate, iar mongolii, tibetanii sau uigurii ar fi doar „clanuri” ale „națiunii chineze”. Sigur, definirea „națiunii chineze” a evoluat de atunci, iar în timpul Imperiului Chinez nu era astfel conturată, dar exemplul de mai sus nu face decât să arate din nou cât de adânc înrădăcinate sunt astfel de concepții, îmbrăcate diferit în funcție de epocă, indiferent de culoarea regimului politic.
Deși Occidentul a delegitimat noțiunea de „imperiu” (chiar dacă, uneori, doar teoretic, lucru exploatat de narațiunile rusă și chineză), China pare să nu fi delegitimat noțiunea de „imperiu”, raportându-se inclusiv pe plan intern și în relațiile internaționale la ce a însemnat această noțiune (cel puțin din punct de vedere geografic) și substituindu-se ei cultural și teritorial sau încercând să facă asta. De asemenea, Imperiul Chinez este menținut încă viu pe plan intern în conștiința generațiilor actuale și, printr-o educație dedicată, se asigură că va fi și în memoria și conștiința generațiilor viitoare. La fel, și pe plan extern influențează în mod decisiv acțiuni și strategii în relațiile internaționale ale Chinei, părând să legitimeze uneori ceea ce în cazul altor state ar fi imposibil de legitimat – o conștiință și o politică bazată pe moștenirea teritorială (și nu numai) a unor imperii.
Vedem acest lucru inclusiv din raportarea unor narațiuni chineze la Xinjiang sau Tibet sau Taiwan, unde, dacă acestea au făcut parte la un moment dat în istorie din Imperiul Chinez, se consideră indispensabile pentru totdeauna din proiectul „națiunii chineze” și o „problemă internă a Chinei” pe termen nedefinit sau nelimitat, chiar dacă Taiwanul de exemplu nu este parte de facto din Republica Populară Chineză. Ironia, din nou, face însă ca unii dintre descendenții partidului Guomindang refugiați în Taiwan din China continentală să împărtășească încă aceeași concepție despre Imperiul Chinez ca și Partidul Comunist Chinez, care îi face încă, cel puțin din punct de vedere teoretic, să aspire și ei la reclădirea întregului Imperiu Chinez (cu tot ce însemna acesta, Tibet, Xinjiang, Mongolia, chiar și Taiwan etc.), doar că sub conducerea unui guvern naționalist Guomindang, nu sub conducerea Partidului Comunist. Lucru care nu face decât să arate din nou adâncimea acestei noțiuni de „națiune chineză” bazată pe ideea cultivată în timpul Imperiului.
Întinderea maximă a Imperiului Chinez în dinastia Qing este cea la care se raportează în general noțiunea de „națiune chineză”. Există și porțiuni mari din nord-estul Chinei, din estul și nordul provinciilor Heilongjiang și Jilin care au aparținut Imperiului Chinez, dar acum aparțin Federației Ruse, dar și teritorii din vestul Chinei, din vestul și nordul Xinjiang, care acum aparțin statelor central-asiatice Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Pakistan sau India (parțial și Federației Ruse).
Din diferite motive bine întemeiate, asupra acestora nu pare să se proiecteze noțiunea de „națiune chineză” în accepțiunea dată de maxima întindere a Imperiului Chinez, dar asupra Taiwanului, da. În afară de cele menționate mai sus, dintre toate posesiunile fostului Imperiu Chinez, pe baza căruia vedem întemeiate mare parte din narațiunile actuale ale „națiunii chineze”, în mod interesant singurele foste mari provincii care mai lipsesc din China actuală sunt Taiwanul (unde vedem zilnic cum se manifestă atitudinea Chinei) și Mongolia, unde, dimpotrivă, foarte mult se tace. Deși au fost nu puține întrebări dacă nu cumva, în concepțiile de la Beijing, Mongolia ar mai face încă parte inerentă din proiectul „națiunii chineze”.
Concluzii. „Identitățile umbrelă”
Ceea ce încercăm să facem prin paragrafele acestea este să realizăm măcar schematic diferența conceptuală între ceea ce înțelegem prin dreptul istoric, „dreptul național” wilsonian și ceea ce se înțelege în alte părți prin „dreptul național” și „dreptul istoric”. Din punct de vedere teritorial, cultural și nu numai, la fel ca și în cazul Federației Ruse, cu URSS sau Imperiul Țarist, și granițele teritoriale ale acestora, la care Federația Rusă încă se raportează, la fel ca alte foste imperii, ca cel Otoman, în cazul Turciei, sau cel Austro-Ungar, în cazul Ungariei, China încă se raportează și ea uneori la granițele Imperiului Chinez. Unele dintre observațiile de mai sus sunt cuprinse în ceea ce se numește sindromul imperial și post-imperial. Iar pentru unele astfel de granițe, unele imperii, după cum am exemplificat mai sus, au încercat să construiască identități-umbrelă care să acopere și să asimileze toate identitățile națiunilor pe care le cuprindeau, fie că astfel de identități-umbrelă se numeau „lumea rusă”, „sovietic”, „maghiar” sau „britanic” sau Zhonghua sau, așa cum se mai încearcă și astăzi, pe alte planuri, din partea altor identități.
Pentru că ideea simplă este aceeași și astăzi peste tot – trebuie inventate noi identități trans-naționale, identități naționale-umbrelă, după cum a arătat și Yue Du mai sus, care să disloce și să acopere identitățile naționale existente pentru a le asimila, deznaționaliza și pentru a le îngloba ulterior în noi construcții statale, ideologice sau social-politice, în funcție de proiectul respectiv, rareori benign sau dezinteresat.
*Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) al Institutului de Științe Politice și Relații Internațional al Academiei Române.
Se încarcă comentariile...
