Cum au întors-o ca la Ploieşti tovarăşii de la Externe

12-13 iunie 1952. Şedinţa extraordinară a organizaţiei de partid de la Ministerul Afacerilor Externe prelucrează Documentele Devierii de Dreapta (Scrisoarea închisă din 15 martie 1952, trimisă de C.C. tuturor organizaţiilor de partid şi tuturor membrilor, Rezoluţia Plenarei C.C. al PMR din 26-27 mai 1952, articolul redacţional „Pentru continua întărire a rîndurilor partidului“ din „Scînteia“, 3 iunie 1952.

Cele trei Documente condamnau definitiv pe Vasile Luca şi-i criticau pentru împăciuitorism pe Teohari Georgescu şi Ana Pauker.

Dând curs unui ritual tipic stalinismului românesc, astfel de prelucrări se desfăşoară după aceeaşi schemă: un tovarăş venit de la un nivel superior conduce şedinţa, tronând în prezidiu ca un veritabil despot al reuniunii. Înscrişii la cuvânt demască persoanele demascate de Documente, îşi fac autocritica şi se ploconesc în mulţumiri călduroase adresate lui Gheorghiu-Dej, cel datorită căruia duşmanii consemnaţi de Document fuseseră daţi în gât.

La organizaţia de partid a Ministerului Afacerilor Externe, lucrurile sunt complicate; complicate rău de tot. Ministru de Externe, altfel spus şeful celor convocaţi ca să demaşte Devierea de Dreapta, e  Ana Pauker. Tovarăşa Ana a fost criticată în Documente, mai ales în cel intitulat „Pentru continua întărire a Partidului“. Nu mai e aleasă în Biroul Politic şi în Secretariat, dar rămâne însă membră a C.C. al PMR, membră supleantă a Biroului Organizatoric şi, mai ales, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe.

 Nu mult. La 11 iulie 1952, e scoasă de la Externe. Din 16 septembrie 1952, nu mai e vicepreşedinte al CM.

Am înfăţişat aceste fapte pentru a înţelege situaţia fără ieşire în care se aflau tovarăşii de la Ministerul Afacerilor Externe. La toate reuniunile din ţară – de la cele cu activul la nivel de regim până la cele cu membrii organizaţiilor de bază – participanţii se năpustiseră, fără să li spună asta, asupra Tovarăşei Ana. Ar fi făcut la fel şi cei de la MAE, dacă Ana Pauker ar fi fost lovită de Plenară în moalele capului.

În zilele de 12-13 iunie 1952, Ana Pauker era mai departe vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe. Fusese criticată de Plenara din 26-27 mai 1952? Ei, şi ce?! În seraiul nomenclaturii, critica şi autocritica treceau drept moduri de a fi! Numai fusese aleasă în Biroul Politic şi în Secretariat? Ei, şi ce?!

Oricând, putea reveni în organismele respective. Şi invers.

De înţeles, în aceste condiţii, că toţi cei care iau cuvântul o scaldă. O scaldă rău de tot! Stenograma Şedinţei, publicată de reputatul Florin Constantinescu la Editura Tritonic, în 2004, sub titlul neutru „Diplomaţii români şi devierea de dreapta“, îi surprinde pe tovarăşii din Minister făcându-şi autocritica, înălţând cântări Plenarei, lui Gheorghiu-Dej, dar fugind ca dracu de tămâie de referirile la şefa lor, Ana Pauker, criticată în Documente.

Şedinţa de două zile se încheie, dând curs procedurilor, cu discursul Tovarăşului venit de la Centru şi cu citirea unei telegrame de adeziune către Gheorghiu-Dej. Participanţii la şedinţă sunt şi fericiţi c-au scăpat. Şi-au făcut autocritica, l-au lăudat pe Stalin (mai întâi) şi pe Gheorghiu-Dej (mai apoi), dar n-au comis eroarea fatală de a se lua de Tovarăşa Ana, încă ministru, încă vice-prim-ministru, încă membră a Biroului Organizatoric al C.C. al PMR.

Trei zile mai târziu, pe 16 iunie 1952, lovitură de teatru! Membrii de partid sunt convocaţi la ora 19.20 la o nouă şedinţă de prelucrare a Documentelor Devierii de Dreapta. De data asta, lângă Constantin Pârvulescu stă Iosif Chişinevschi, membru al Biroului Politic şi al Secretariatului. A venit să-l supervizeze pe Constantin Pârvulescu la conducerea a ceea ce s-ar numi: refacerea şedinţei de partid dedicată Devierii de Dreapta.

Constantin Pârvulescu declară, în deschidere că şedinţa a fost convocată „pentru că citind discursurile tovarăşilor, mai cu seamă în partea a doua a şedinţei, spre încheiere, am constatat că dezbaterile au fost deplasate de la problema centrală, care este miezul problemei, este principala problemă“.

Se trece astfel la refacerea şedinţei. Participanţii şi-au dat seama că Tovarăşa Ana e pe făraş. Şi se ocupă cum trebuie, în discursurile lor, de „miezul problemei“.

Ce oportunişti, comuniştii ăştia! vor exclama, luând cunoştinţă de întâmplare, anticomuniştii din România postdecembristă.

Sunt gata să mă alătur exclamaţiei, dacă ei reuşesc să-mi arate o singură şedinţă a conducerii unui partid democratic din România ultimilor 23 de ani în care lucrurile s-au petrecut net diferit decât la şedinţele MAE din 12, 13 şi 16 iunie 1952.