Cum am inventat balena albastră. Autodenunţ cu anexă morală

Atunci când curajul devine un pretext pentru manifestarea prostiei, omenirea pare a se face că uită că adevăratul curaj este acela de a salva o viaţă, nu de a lua una.

Acum trei ani, când am publicat (la editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”) cărţulia de proză „Ultimul albastru”, nici prin cap nu-mi trecea că protagonistul poveştii mele va ajunge vedetă de dimensiuni planetare, cu apucături morbide.

Balena mea albastră („balenoiul”, aş putea zice, căci l-am plăsmuit să fie un „el”) era al naibii de optimistă. Nu avea e-mail, nici cont pe facebook. Nu citea ziarele, nu se uita la televizor şi nici nu juca fotbal cu prietenii, după-amiaza, în curtea şcolii.

Ca să-l parafrazez pe inegabilul Marin Moraru (a se vedea, dacă se poate, „Operaţiunea monstrul”), balena mea albastră era o balenă ca toate balenele albastre. Mare, tolerantă, meditativă, optimistă. Un soi de băştinaş naiv care vede că e invadat, însă nu i se pare că-i mare chestie, aşa că îşi duce traiul liniştit pe mai departe.

Bine, schepsisul poveştii este că, pe tot parcursul cărţii, nu zic nici măcar o singură dată că personalul e balenă, ci mă joc cu termenii echivoci, cu confuzia şi cu mintea cititorului (captiv în tiparele literaturii ştiinţifico-fantastice), până-l duc la finalul dramatic. Lumea află că povestea i-a fost spusă de o balenă albastră (şi nu de un reprezentant al speciei umane) de-abia în ultima frază, când aceasta moare răpusă de un alter ego al căpitanului Ahab.

Faptul că am scris despre o balenă albastră înainte de a apărea isteria jocului omonim (cu misiuni tembele şi sinucideri inutile) m-a pus ulterior, vă mărturisesc, într-o postură destul de ciudată. O vreme n-am putut înţelege cum stau lucrurile, căci nu aveam cum să nu mă raportez la balena mea albastră, care n-avea gânduri suicidare, ci-şi dorea cu disperare să trăiască. Şi-atunci mi-am dat seama că, de fapt, cele două balene, deşi-s la fel de albastre, trăiesc în realităţi paralele.

Balena albastră născută din închipuirea mea - optimistă şi tolerantă, dar atinsă fatal de lipsa de măsură a oamenilor - poate fi, neîndoios, vedetă într-un film-pledoarie făcut de Greenpeace pentru salvarea planetei, a animalelor, a oceanelor, a ceea ce se mai poate salva. O şi văd prinsă în planul de marketing, sub chip de insignă numai bună de pus pe pieptul activistelor ce se dezlănţuie, ludic şi erotic, cum numai ele pot să o facă, împotriva hainelor de blană.

În acelaşi timp (căci avem, cum ziceam, două realităţi paralele), balena lor albastră - sinucigaşa inventată de un rus nevrotic şi aruncată înspre lume pentru a da peste cap minţile şi aşa instabile ale unor adolescenţi chinuiţi de nepăsarea şi cinismul lumii -  are loc într-un cu totul alt scenariu. Ea poate fi parte a unui film despre ruleta rusească, jocul stupid şi tragic care a invadat Europa (şi apoi America) acum un secol şi mai bine.

Căci fie că faci nu ştiu câte sarcini idioate şi apoi te arunci de la etaj sau înaintea tramvaiului (nicio aluzie la franceza originală a Olguţei Vasilescu), fie pui un cartuş în revolver şi apăşi pe trăgaci până se-ntâmplă inevitabilul, lucrurile sunt, în esenţă, la fel.

Interesant este că – atenţie! - în ambele jocuri morbide, scuza prostiei este curajul. Un curaj înţeles, însă, de-a-ndoaselea. N-am înţeles de ce trebuie să faci un suprem gest de laşitate, luându-ţi viaţa, pentru a arăta că eşti brav? După ce reguli ale moralei, onoarei ori religiei trebuie să te ghidezi pentru a înţelege lucrurile astfel?

Cu riscul de a părea mumificat civic (ca să nu spun „babalâc”), nu pot să nu mă gândesc la faptul că adevăratul curaj este să salvezi o viaţă, să ajuţi pe cineva în mare suferinţă, să-i îmbraci pe cei goi, să-i alini pe cei singuri, să dai, să nu ceri nimic în schimb, să-i iubeşti chiar şi pe cei care te urăsc. Dacă le faci pe toate acestea, vei descoperi ceva uluitor: sinucigaşa balena albastră ţi se va părea doar o glumă proastă care se sfârşeşte odată cu tembelul care a creat-o.