Cultura muncii și modelul lui „muieți-s posmagii”

Judecând după programul relaxat de lucru al unor instituții chiar de prim-plan, ca și după entuziasmul cu care curg din cercuri decizionale propuneri de libere, punți și alte prilejuri ocazionale de odihnă, ai zice că nu munca, ci relașul are nevoie de stimulare în spațiul autohton.

FOTO Shutterstock

Astfel că e cumva de înțeles de ce confederații patronale au cerut mai multă moderație în susținerea de noi pauze, dat fiind că prea multe întreruperi fragmentează cursul activității și afectează productivitatea. Cu alte cuvinte, pentru sectorul privat, statul este generos pe cheltuiala altora.  

Unii vor obiecta că n-are România cele mai multe sărbători la nivel european. Probabil că nu, însă nici mesajele care se transmit prin găsirea de noi ocazii de stat acasă nu încurajează cultura muncii. Și asta se întâmplă într-o țară care are un șomaj substanțial al tinerilor (22,2%) și câteva milioane de oameni inactivi, din care, cum spunea chiar un proeminent lider sindical, Dumitru Costin, mare parte ar trebui puși la treabă: „Trebuie să regândim multe tipuri de politici în România, de la politicile de ocupare. Mulţi dintre cei care beneficiază de diverse tipuri de prestaţii sociale în realitate sunt cetăţeni buni de muncă”, a subliniat preşedintele Blocului Naţional Sindical. 

Cu aproximativ 165.000 de asistați social, potrivit surselor oficiale, și cu o rată a șomajului de 5,6% la sfârșitul anului trecut (461.900 de persoane), România n-ar avea, teoretic, de ce să se îngrijoreze în privința cetățenilor care nu muncesc fie pentru că nu au unde, fie pentru că nu pot, fie pentru că nu vor. Numai că, pe lângă aceste cifre, se observă și o atitudine descurajată ori pasivă la nivelul unei părți semnificative a populației, atitudine alimentată inclusiv de unele decizii administrative la nivel local. Cum ar fi, de pildă, necondiționarea ajutorului social de prestarea unor activități în beneficiul comunitar (cu referire la cei în putere, desigur). 

Datele provizorii ale Recensământului prezentate la finele anului 2022 arată că din populația totală a țării, de 19.053.815 de persoane, numai 8.185.049 sunt active. Scăzând din restul de peste 10 milioane elevii, studenții și pensionarii, rămân peste 2 milioane de români inactivi, inexistenți în economia națională. Ei sunt, conform sursei citate, casnici – 1,1 milioane, oameni întreținuți de o altă persoană – 1 milion, peste 100.000 de indivizi întreținuți de stat și încă aproape jumătate de milion – persoane cu o „altă situație economică” (trăiesc din chirii, dobânzi etc). Una peste alta, aceste milioane de inactivi reprezintă o problemă, pe fondul deficitului forței de muncă, compensat prin importul unor contingente tot mai mari de lucrători străini.  

De altfel, șeful unei confederații patronale chiar semnala ciudățenia că mai bine de două milioane de persoane sunt inactive la nivel național, în condiţiile în care numărul şomerilor este sub 500.000. „Mulţi dintre aceşti oameni (inactivi – n.n.) fie sunt sezonieri, fie lucrează în alte ţări ale Uniunii Europene şi vin înapoi să facă munci agricole, fie au actele în continuare în România, dar în realitate, dacă îi cauţi la adresă nu o să-i găseşti”, a arătat Radu Burnete. El a pledat pentru lămurirea situației, adăugând că, dacă nu se rezolvă problema forței de muncă și a calității ei, afectată atât de emigrare, cât și de inadecvarea programelor de educație și formare profesională, vom avea cu toții de suferit.  

În momentul de față, România are a treia cea mai mică rată de ocupare a populației la nivel european, cu 67,1%, fiind întrecută spre coada clasamentului de Italia (62,7%) și Grecia (62.6%). La polul opus, fruntașele ierarhiei, Olanda, Suedia și Cehia, au depășit deja chiar și ambițiosul țel european, ca până în 2030, cel puțin 78 % din populația cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani să aibă un job. La noi, ca să ne apropiem de acest obiectiv, ar trebui ca un milion de români să devină activi în câmpul muncii, ceea ce e greu de imaginat. Asta deși s-a anunțat că reforma pregătită ca parte a angajamentelor din PNRR nu va mai permite acordarea de sprijin financiar de la stat asistaților apți de muncă, dar care refuză oferte profesionale.  

Evident, în destule cazuri, nu inactivii sunt de vină pentru starea în care se află. Mulți au o educație precară, sunt lipsiți de experiență și și-ar găsi cu dificultate un serviciu din care să se poată întreține. Ar fi nevoie pe de-o parte de investiții care să creeze locuri de muncă în zona lor, iar pe de alta – de mobilizarea personală pentru obținerea de competențe pentru angajare. Altfel, obligați să facă naveta pentru slujbe necalificate și plătite prost, oamenii ar rămâne la sfârșit de lună cu mai puțini bani decât ce ar primi de la stat stând degeaba. Sunt, așadar, necesare politici de stimulare a ocupării și de formare profesională, dar ar fi de folos și o schimbare de mentalitate privitoare la rostul muncii în viața unui individ ca parte din societate. Un model – exagerat în scop moralizator – ne-a dat Ion Creangă cu „Povestea unui om leneș”, despre trândavul interesat dacă „muieți-s posmagii” oferiți de pomană, care a sfârșit executat de consătenii exasperați de puturoșenia sa.